Propuneri si discutii privind sistematizare urbana in Bucuresti

Ideea transportului de marfuri pe calea ferata este practic imposibil. Hypermarketurile au partenerii lor de transport, exista depozite la intrare in Bucuresti, deci nu se vor complica. Cauta cel mai rapid si cel mai ieftin mod de transport, profitul sa fie cat mai bun. In afara de proiectul propus de mine, in scop de transport de persoane de tip RER sau REX sau mai stiu eu ce denumiri mai sunt prin Europa, nu se poate. Vorbesc de un transport rapid, nepoluant si de capacitate mare. Nu vreau sa mai vad dube carand in conditii de sec 19 navetisti spre Giurgiu. Ca sa nu mai zic ca au un orar dupa bunul lor plac. Dupa ora 21 sunt sanse minime sa mai gasesti transport spre iesire din capitala. Sunt multi pasageri care nu au vazut la culoare un bilet de calatorie si alte multe nereguli acceptate cu nerusinare de cei ce ar trebuii sa-si faca treaba pentru combaterea muncii la negru.

11. Cartierul Damaroaia

Este cuprins intre: Strada Ciresoaia, Strada Jiului, Intrarea Straulesti si Lacul Grivita.

Este strabatut de Bdul. Gloriei- Strada Coralilor.

Ar trebui construita o strada noua, care sa se desprinda din Intrarea Straulesti, sa se indrepte spre nord, sa intersecteze Strada Coralilor si sa ajunga la Lacul Grivita.

Cartierul se poate extinde pe terenul unor foste unitati industrial sau depozite care erau situate la vest de Intrarea Straulesti.


De asemenea, o zona cu mare potential de dezvoltare imobiliara este cea cuprinsa intre Intrarea Straulesti, Lacul Grivita, Soseaua Straulesti ,Strada Baiculesti si Bdul. Poligrafiei. In aceea zona existau "Intreprinderea mecanica poligrafica MECAPOL", CET-ul Casei Presei.
De asemenea, tot in aceasta zona, exista doua licee si caminele "Poligrafiei".
Pe terenul fostelor depozite PETROM s-a construit noul sediu al PETROM ("Petrom City").


Si zona cuprinsa intre Strada Baiculesti, Soseaua Straulesti si Lacul Baneasa are un important potential de dezvoltare.

Numele cartierului provine de la boieroaica Maria Damaris, care a avut o moșie pe teritoriul actualului cartier.



12. Cartierul Vatra Noua

Este cuprins intre Bdul. Apicultorilor, Strada Padurii, Strada Campinita, strada Jandarmeriei, Padurea Baneasa, Lacul Grivita.

Este strabatut de Bdul. Gheorghe Ionescu Sisesti, Intrarea Stegarului.



13. Cartierul Straulesti

Este cuprins intre Lacul Straulesti, Lacul Grivita si Soseaua de centura.

Este strabatut de Bdul. Gheorghe Ionescu Sisesti si Soseaua Bucuresti- Targoviste.

Langa aceasta cartier exista padurea Doi Cocosi.

Strada Aeroportului, care face legatura intre Soseaua de centura si Soseaua Chitilei (strada Aeroportului este cea care merge parallel cu fosta cale ferata industriala ce traversa Soseaua de centura si ajungea la fosta fabrica Bere-Bauturi), ar trebui modernizata si largita.


Pentru deservirea Cartierului Straulesti, ar fi util de prelungit linia de troleibuze, de la capatul "Strand Straulesti" pana la Soseaua de centura sau chiar pana la Palatul Brancovenesc de la Mogosoaia.



14. Cartierul ANL Expozitiei

Este situat la vest de strada Parcului. Poate fi extins spre , pe terenul ocupat de fosta betoniera Expozitiei. Tot in aceea zona se afla o mica fabrica de peparare a carnii ("Medeus") si sediul Regiei Autonome "Monitorul Oficial".

De asemenea, cartierul poate fi extins si spre sud, pana la Bdul. Expozitiei, (dar tot la vest de strada Parcului), pe terenul pe care era fosta Companie Industriala Grivita si fostul sediu al CCCF.

Fosta cale ferata care pleca din gara Baneasa si ajungea in incinta Romexpo ar trebui reconstruita, pt expunerea la Romexpo de material rulant feroviar. Aceasta cale ferata mergea parallel cu M800, apoi traversa Strada Carpati (in zona liceului Greco-catholic Timotei Cipariu), dupa care mergea la sud si parallel fata de Strada Carpati, apoi traversa Strada Parcului, dupa care trecea prin zona "Codri Romexpo" si intra in incinta Romexpo.



15. Cartierul Aviatorilor (sau Kiseleff)

Este cuprins intre: Bdul. Maresal Alexandru Averescu, Bdul. Constantin Prezan, Bdul. Aviatorilor, Strada Arhitect Ion Mincu, Bdul. Ion Mihalache.

Este strabatut de Soseaua Kiseleff, Strada Clucerului (aflata in prelungirea Bdul. Marasti).

Cartierul cuprinde atat case si vile vechi, de mare valoarea istorica si arhitecturala (care sunt concentrate in 4 "parcelari": Parcelarea Clucerului, Parcelarea Averescu, Parcelarea Jianu si Parcelarea Uruguay), cat si case si vile mai noi.

Tot in aceast cartier se afla si "Ansamblul residential Arcul de Triumf", construit intre anii 1956- 1959, dupa planurile arhitectului Leon Garcia.



16. Cartierul Primaverii

Este cuprins intre Strada locotenent Radu Beller, Lacul Floreasca, Bdul. Beijing- Bdul. Aviatorilor, Calea Dorobanti.

Este strabatut de Bdul. Mircea Eliade si Bdul. Primaverii.

Aici se gasesc atat cladiri vechi, cu valoare istorica si arhitecturala ("Parcelarea Monnet", "Parcelarea Dorobanti 1", "Parcelarea Dorobanti 2", "Ansamblul residential UCB Bordei", construit in anii 1938- 1939, dupa planurile arhitectului Octav Doicescu), dar si vile de protocol, ridicate in timpul regimului comunist.

Tot aici se afla si "Palatul Primaverii", construit la mijlocul anilor 60 si marit in anii 1970- 1971, dupa planurile arhitectilor Aron Grimberg Solari, Robert Woll, Agrippa Popescu. Palatul Primaverii a fost resedinta sotilor Nicolae si Elena Ceausescu. Astazi este muzeu, putandu-se vizita.

In cartierul Primaverii exista Parcul Bordei, care a fost amenajat in 1936.

F. Zone verzi si de agreement in aer liber, in afara parcurilor din interiorul cartierelor, aratate anterior.



In zona de nord a Bucurestiului, pe cursul raului Colentina, au fost amenajate mai multe lacuri:

-Lacul Mogosoaia (in comuna Mogosoaia, pe malul sau aflandu-se "Domeniul Palatului Mogosoaia")

-Lacul Chitila (in comuna Mogosoaia, pe malul sau aflandu-se Padurea Chitila)

-Lacul Straulesti

-Lacul Grivita

-Lacul Baneasa (realizat in 1933)

-Lacul Herastrau (realizat intre 1930- 1935)

-Lacul Floreasca (realizat intre 1936- 1937)

-Lacul Tei

-Lacul Plumbuita

-Lacul Colentina

-Lacul Fundeni

-Lacul Dobroesti

-Lacul Pantelimon 1

-Lacul Pantelimon 2

-Lacul Cernica


Amenajarea tuturor acestor lacuri s-a incheiat in 1970.


Existenta acestor lacurile a favorizat amenajarea de parcuri, stranduri, baze sportive, etc in vecinatatea lor, astfel incat partea de nord a Bucurestiului beneficiaza de cele mai multe zone verzi.

In vecinatatea acestor lacuri de pe raul Colentina exista urmatoarele parcuri, spatii verzi, stranduri, etc:


-Parcul Domeniului palatului Mogosoaia

-Padurea Chitila

-Strandul Straulesti

-Baza sportiva Pro Rapid

-Fosta baza sportiva Pescarusul

-Fostul strand UTC

-Strandul Baneasa

-Parcul Herastrau
Este cel mai mare parc din Bucuresti, cuprins intre Soseaua Bucuresti-Ploiesti, Strada Elena Vacarescu, Soseaua Nordului, Bdul. Beijing, Bdul. Aviatorilor, Bdul. Maresal Constantin Prezan, Soseaua Kiseleff.
Înainte de 1930, zona pe care se află astăzi parcul era o zonă mlăștinoasă care a fost asanată în perioada 1930-1935. Cu această ocazie s-a pus și problema amenajării întregii suprafețe rămase liberă, ținând cont și de faptul că în zona respectivă exista deja Arcul de Triumf. S-au expropriat câteva zeci de locuințe sărace și o întreprindere industrială, s-au trasat alei pentru a face loc în mai 1939 celui mai întins spațiu verde la acea vreme din București. Proiectele pentru acest parc au fost realizate de arhitecții Ernest Pinard și Friedrich Rebhuhn. Friedrich Rebhuhn, un arhitect peisagist german care a lucrat în Anglia, Franța și Elveția a venit în 1910 în România, unde i s-a oferit postul de șef al secției horticole a orașului București. De numele lui se leagă parcul Cișmigiu. Din 1922 a sprijinit-o pe regina Maria în organizarea activității la grădinile palatului. A rămas în România.Fostul Fr. Rebhuhn, talentat și prolific arhitect peisagist a contribuit la crearea compoziției vegetale (arbori, arbuști, flori), iar arhitectul român Octav Doicescu a proiectat aleile.
In 1936 in incinta parcului Herastrau s-a inaugurat Muzeul National al Satului Dimitrie Gusti.
Tot in parcul Herastrau exista si Clubul Diplomatilor.
O problema care ar trebui rezolvata este cea a traversarii de catre pietoni a Lacului Herastrau. Acum, in lipsa unei pasarele pietonale peste lacul Herastrau, pietonii sunt obligati sa traverseze lacul pe podul de cale ferata. Solutia ar fi construirea unei pasarele pietonale peste lacul Herastrau, paralela cu podul de cale ferata. De asemenea, ar trebui construita o alee prin parcul Herastrau, de la intersectia dintre Soseaua Nordului/Strada Grigore Gafencu, pana la Fantana Miorita.

-Parcul bordei

-Fostul strand Floreasca

-Complex club Floreasca

-Parcul Floreasca

-Island Club

-Baza de pregatire fizica si agreement a MAPn

-Fostul strand Petricani

-Parcul Tei

-Parcul Plumbuita

-Parcul Pantelimon

-Padurea si manastirea Cernica


In afara de aceste spatii de agreement din zona lacurilor de pe Colentina (lacuri a caror potential nu este sufficient si corespunzator valorificat) , in zona de nord a Bucurestiului mai exista si alte spatii si zone verzi:


-Padurea Baneasa si Padurea Tunari. Insa, din pacate in ultimii ani, o parte din aceste paduri au fost distruse pentru constructii . Aceste paduri se intind in general la nord de Strada Jandarmeriei si Aleea Privighetorilor (care se continuua cu strada Erou Iancu Nicolae).
In zona padurii Baneasa se afla: Academia de Politie, Complexul turistic Casa Alba si Gradina Zoologica.

-Zona cuprinsa intre Bdul. Ion Ionescu de la Brad, Bdul. Apicultorilor, Strada Campinita, Strada Jandarmeriei, Soseaua Bucuresti-Ploiesti. Aici se afla si spatii verzi, dar si sediile unor institutii: "Institutul de cercetari pentru mecanizarea agriculturii", "Institutul de cercetari pomicole" (care se afla in cladirea monument istoric cunoscuta ca si "Vila de la Sosea"), "Institutul de cercetare-dezvoltare pentru protectia plantelor", "Institutul Cantacuzino Baneasa", sediul "Romatsa", sediul "Administratiei Nationale de Meteorologie si Hidologie" si sediul "Inspectoratului General al Jandarmeriei Romane".

-Pepiniera comunala, situata intre Soseaua Fabrica de glucoza, Soseaua Petricani. Din pacate constructii rezidentiale au aparut si aici ("Belvedere Residence" si "Laguna Residence"). La sud de aceasta pepiniera se afla sediul "Romsilva" si fostul strand Petricani.
Tot in aceasta zona se afla si fosta baza sportiva si de agreement al sectorului 2.

-Pepiniera Tei-Toboc, situata intre Soseaua Petricani, Lacul Plumbuita, un parau si M800.
Prin aceasta zona va trece autostrada Bucuresti-Ploiesti.

-Zona Universitatii de Stiinte Agronomice si Medicina Veterinara,cuprinsa intre Strada Constantin Sandu Aldea, Bdul. Marasti, Bdul. Expozitiei, Strada Aviator Traian Vasile. In acest perimetru se afla si Spitalul CFR nr. 2.

-Zona verde si de dotari sportive dintre Bdul. Expozitiei, Bdul. Marasti, Strada Alexandru Constantinescu, Soseaua Kiseleff.
Aici se afla Strandul Tineretului, Complexul sportiv Iolanda Balas, Federatia Romana de Rugby , Comitetul Olimpic Roman.

-Parcul Kiseleff, cuprins intre Strada Arhitect Ion Mincu, Bdul. Aviatorilor.
Parcul a fost amenajat după anul 1832, anul în care a fost construită șoseau Kiseleff, din pădurea aflată în această parte a Bucureștiului. Desăvârșirea parcului este legată de numele lui Gheorghe Bibescu și de fratele acestuia, urmașul la tron, Barbu Știrbey. Arhitectul peisagist după planurile căruia a fost amenajat parcul este Wilhelm Mayer, peisagistul care a contribuit și la amenajarea Parcului Cișmigiu. În prezent parcul are o suprafață de 31.690 m˛.
În interiorul parcului sunt presărate mai multe statui reprezentând busturile unor oameni de cultură: Nicolae Leonard, Ovidiu, Barbu Ștefănescu Delavrancea. Pe soclul pe care trona statuia Regelui Ferdinand a fost amplasat în 2001 statuia poetului și astronomului iranian Hakim Omar Khayyam. Statuia a fost amplasată cu sprijinul ambasadei Iranului în urma vizitei unei oficialități din această țară. În interiorul parcului este amplasat și un complex de statui format din 4 piese, operă a sculptorului George Apostu.
Începând cu 27 aprilie 2000 parcul a fost înfrumusețat cu un nou monument, Monumentul Infanteriei române. Monumentul construit în bronz, în turnătoria proprie, de sculptorul Ioan Bolborea se află amplasat pe locul în care în perioada interbelică a existat un monument al infanteristului, dărâmat de Antonescu la presiunile lui Hitler.
In apropierea sau in interiorul acestui parc exista 3 muzee: "Muzeul National de Geologie" (infiintat in 1906), "Muzeul de istorie naturala Grigore Antipa" (1908) si "Muzeul Taranului Roman" (amenajat intre 1912- 1941, dupa planurile arhitectului Nicolae Ghika-Budeşti).

In zona centrala a Bucurestiului (zona centrala este cuprinsa intre: Piata Victoriei- Bdul. Iancu de Hunedoara- Soseaua Stefan cel Mare- Soseaua Mihai Bravu- Calea Vacaresti- Bdul. Tineretului- Calea Serban Voda- Soseaua Viilor- Strada Odoarei- Soseaua Tudor Vladimirescu- Soseaua Panduri- Bdul. Geniului- Soseaua Grozavesti- pasajul Basarab- Soseaua Nicolae Titulescu- Piata Victoriei) exista urmatoarele parcuri si spatii verzi mai importante:


-Parcul Gradina Icoanei
  În secolul al XVIII-lea, pe locul actualului parc se afla o baltă, care se numea "a Bulindroiului", iar de la jumătatea secolului al XVIII-lea, era cunoscută ca "Balta de la Icoana".
  Din această baltă, izvora un pârâu denumit "Bucureștioara" sau "Bucureștianca". Între 1832 și 1846 s-a lucrat la astuparea pârâului, iar în 1870 a fost asanată și balta.
  În 1872, Primăria a încheiat un contract cu Anton Westelly pentru amenajarea unei grădini pe "Maidanul Icoanei", parc inaugurat în 1873.
  Grădina Icoanei este cuprinsa intre str. pictor Arthur Verona - str. D.A. Xenopol - str. dr. Dimitrie Gerota.
  La intrarea în parc se găsește Monumentul lui G. C. Cantacuzino, om politic liberal, fost ministru de finanțe și director al ziarului Voința Națională, realizat de sculptorul Ernest Henri Dubois (1863 – 1931) în 1904.


-Parcul Cismigiu
   În 1779, domnitorul Țării Românești, Alexandru Ipsilanti a poruncit construirea a două cișmele în București. Prima cișmea s-a făcut pe locul unde este astăzi grădina dinspre strada Știrbei Vodă. Balta apărută era un focar de infecție în mijlocul orașului. În vecinătatea acestei cișmele și-a ridicat o reședință Dumitru Siulgi-basa, șeful lucrărilor peste cișmelele orașului, numit și "marele cișmegiu" (din cișmea + sufixul giu). El avea ca principală însărcinare supravegherea curgerii apelor. Treptat, în folclorul urban "lacul lui Dura Neguțătorul" dispare din toponimie și apare acela al "Cișmegiului". Orașul nu s-a extins foarte mult către Vest din cauza inundațiilor aproape anuale care umflau lacul Cișmegiu (nivelul său creștea până la Cercul Militar de astăzi).
  În 1830, generalul Pavel Kiseleff a dispus secarea bălții și transformarea terenului într-o grădină publică. Lucrul acesta se petrece abia în timpul domniei lui Gheorghe Bibescu, în 1847, când a fost chemat grădinarul peisagist Wilhelm Mayer, fostul director al Grădinilor Imperiale din Viena, și însărcinat cu transformarea terenului insalubru într-o frumoasă grădină. Mayer a fost ajutat de grădinarul Franz Harer.
  După abdicarea lui Gh. Bibescu din 1848, noul domnitor, Barbu Știrbei, hotărăște să se sape un heleșteu și un canal de legătură cu Dâmbovița. Cel mai important an pentru transformarea grădinii a fost 1852. Pentru prima dată s-a făcut împrejmuirea cu uluci, s-au montat o sută de "canapele" (lavițe) fără rezemătoare, din lemn de stejar și lungi de un stânjen.
  Lucrările de înfrumusețare s-au încheiat în 1854, când s-a făcut și inaugurarea oficială a grădinii Cișmegiu. În 1856, o parte a lacului a secat datorită pantofarilor dimprejur ce aruncaseră aici resturile de materiale specifice meseriei lor.
  În iarna anului 1883, lacul din grădină a înghețat și s-au organizat concursuri pe gheață. Primăria orașului a cumpărat un teren din fosta grădină a familiei Crețulescu, mărind astfel suprafața grădinii Cișmegiu cu 15.000 de metri pătrați. Au fost aduse lebede și pelicani. În partea dinspre Schitu Măgureanu s-a amenajat în 1943 Rotonda scriitorilor, unde sunt expuse busturile marilor scriitori români: Mihai Eminescu, Alexandru Odobescu, Titu Maiorescu, Ion Luca Caragiale, George Coșbuc, Ștefan Octavian Iosif, Ion Creangă, Alexandru Vlahuță, Duiliu Zamfirescu, Bogdan Petriceicu Hașdeu, Nicolae Bălcescu și Vasile Alecsandri.
 Pe o altă alee se găsește monumentul de marmură pentru cinstirea soldaților francezi din primul război mondial. Alte monumente ale grădinii: bustul Maica Smara, Gheorghe Panu, Izvorul Sissi Stefanidi.
 În Grădina Cișmigiului există un loc special, La Cetate, unde se află ruinele unei mănăstiri construite de logofătul Văcărescu în 1756, din incinta căreia pornea un tunel secret care lega Palatul Crețulescu de malul plin de ascunzișuri al Dâmboviței.



-Parcul Operei


-Parcul Venus
  În secolul al XIX-lea terenul actualului parc era străbătut de vechea albie a râului Dâmbovița și făcea parte din moșia unei văduve bogate, Marghioala Procopie Canusis, al cărei tată era grec. Aici se afla, atestată în documente de pe la 1830, așa numita grădină a lui Procopie, mai târziu Grădina Procopoaiei.
 Denumirea de „parcul Operei” a fost purtată până în 2012, când, după costisitoare lucrări de reamenajare, parcul a fost denumit „parcul Venus”. În prezent, „parcul Operei” a rămas doar peluza dintre Statuia lui George Enescu din București și intrarea în Opera Română, cu cele două alei de acces.
 Denumirea „Venus” vine de la numele uneia dintre cele mai valoroase echipe de fotbal din perioada interbelică, Venus București, al cărei stadion, inaugurat în 1928, se afla pe locul actualului parc, chiar lângă locul unde avea să se construiască Opera. Arena „Venus”a fost demolată în 1953, anul în care a început ridicarea clădirii Operei Române. Pe terenul rămas viran a fost construit complexul TCB (Tenis Club București) care la rândul lui a fost demolat la sfârșitul anilor `80.


-Parcul Unirii


-Parcul Izvor
  Cuprins intre Splaiul Independentei, Bdul. Bogdan Petriceicu Hasdeu, Bdul. Natiunilor Unite si Bdul. Libertatii.
  Pe locul actualului parc, înainte de 1984-1985, se găsea dealul Mihai-Vodă, pe care se înălța Mănăstirea Mihai Vodă. Prin planul de modernizare a Bucureștiului și de realizare a Centrului Civic, dealul a fost nivelat și chiliile mănăstirii au fost demolate.
  Biserica Mihai-Vodă, împreună cu clopotnița, a fost salvată, în anul 1985 (se spune prin interventia directa a lui Adrian Paunescu), fiind translatată spre est, în pantă, pe o distanță de 289 m și coborâtă pe verticală cu 6,2 m, până pe malul Dâmboviței, unde a fost ascunsă vederii, după niște blocuri, pe strada Sapienței.
  Restul clădirilor de pe deal au fost demolate, inclusiv Palatul Arhivelor Statului, reclădit în anii 1900-1916, după planurile arhitecților Petre Antonescu și Cristofi Cerchez, iar situl arheologic cu vestigii din epoca bronzului, aflat în curtea mănăstirii, a fost și el distrus. Lângă mănăstire se aflau vestigiile Curții Noi (denumită și Curtea Arsă, după incendiul din 1812), ridicate de fanariotul Alexandru Ipsilanti, care au fost și ele distruse iremediabil.
 În colțul dinspre podul Hasdeu al actualului parc Izvor, aflat la intersecția dintre Splaiul Independenței și Str. Bogdan Petriceicu Hasdeu, peste drum de Facultatea de Biologie a Universității din București, a existat, din 1925, Institutul de Chimie Teoretică din cadrul Universității din București. Clădirea, în formă de L și cu 3 etaje, a căzut la cutremurul din 4 martie 1977. Rămășițele facultății au fost demolate și clădirea nu a mai fost reconstruită
  În acel loc nivelat se dorea construirea unei mari săli de conferințe și de recepții. După Revoluția Română din 1989, proiectul nu a mai fost început iar locația a rămas la stadiul de „maidan”.
  În anii '90 Primăria a croit câteva alei asfaltate, a plantat arbori și i-a dat spațiului numele de Parcul Izvor. Parcul are forma de dreptunghi, cu suprafața de 17 hectare, și este delimitat de bulevardul Națiunile Unite, bulevardul Libertății, strada B. P. Hasdeu și Splaiul Independenței, unde se află și stația de metrou Izvor. Din cei 170.000 de metri pătrați pe care îi ocupă Parcul Izvor, 28.902 metri pătrați sunt alei și 141.098 metri pătrați sunt acoperiți cu gazon. Cele 4 alei principale, care însumează aproximativ 3,2 km, reprezintă trasee ideale pentru cei care practică alergarea sau jogging-ul.


-Curtea Palatului Parlamentului
  Cuprinsa intre Bdul. Natiunile Unite, Bdul. Libertatii, Calea 13 Septembrie, Strada Izvor.
  Aici se afla Palatul Parlamentului ("Casa Poporului") si tot aici se construieste si Catedrala Mantuirii Neamului.
  De asemenea, tot in aceasta zona, exista si fostul stadion "Republicii", inaugurat in 1926 si demolat in anii 80. A fost primul stadion modern din Bucuresti. Stadionul a fost demolat în anii 1980, deoarece era prea aproape de Casa Poporului, iar Ceaușescu plănuia să construiască un elicodrom pe amplasamentul respectiv. Deși elicodromul nu a fost finalizat, structura stadionului a fost grav afectată, iar acum în locul acestuia se află garajul subteran al Camerei Deputaților.
Prin curtea Palatului Parlamentului (mai précis prin spatele Palatului Parlamentului) se preconizeaza constructia unui tunel rutier, care sa faca legatura intre Bdul. Bogdan Petriceicu Hasdeu si Strada Uranus. Probabil tot pe acolo va trece si magistrala M4 de metrou, cand va fi prelungita spre sud, de la statia Gara de Nord 2 la gara Progresul.


-"Maidanul" Academiei
 Reprezinta zona cuprinsa intre strada Uranus, strada Sabinelor, Calea Rahovei, Bdul. Libertatii, Calea 13 Septembrie.
 Zona este dominata de cladirea "Casa Academiei", care a fost construita in anii 80.  
 In zona poate fi amenajat un parc.


-Spatiul cuprins intre Bdul. Unirii, Bdul. Mircea Voda, Pasajul Marasesti- Bdul. Octavian Goga, Bdul. Nerva Traian.
   Spatiul este dominat de cladirea inceputa in anii 80 (dar neterminata), cladire care urma sa adaposteasca "Centrul de Cultura si Creatie Cantarea Romaniei".
    Spatiul poate fi amenajat ca parc.


-Parcul Libertatii/Carol intai
   Inițiativa de amenajare a ŤParcului Carol Iť i se datorează exclusiv lui Ion N. Lahovari, ministrul domeniilor în Guvernul George Gr. Cantacuzino , pentru a sluji ca loc principal de organizare a „Expoziției Generale Române, cu prilejul celor 40 de ani de domnie glorioasă a M.S.R Carol I”.
  Parcul a fost amenajat între anii 1900-1906 după planurile arhitectului peisagist elvețian francez Eduard Redont și a fost inaugurat în 1906 pentru a sărbători 40 de ani de domnie a regelui Carol I. Cu această ocazie a fost organizată o expoziție jubiliară, în care a fost prezentat și parcul Libertății. Comisarul general al organizării parcului a fost omul de știință Constantin I. Istrati (1850 - 1918), profesor universitar și academician.
 Prima săpătură la terasamente a fost făcută la 15 iunie 1905. Lucrările de amenajare au impus mutarea din loc a circa 575.000 metri cubi de pământ, pentru săparea lacului, pentru arene, pentru modelarea terenului după plan.
 Suprafața inițială a parcului a fost de 36 ha, suprafața totală atingând în final 41 hectare; pe 2 ha din suprafața totală a fost amenajat un mic lac de agrement. Parcul este amenajat în stil mixt, cu o latură peisagistică dominantă, vegetația fiind amplasată în jurul Aleii Centrale - construită într-un stil geometric. Sub grija grădinarilor horticultori Samuel și Louis Leyvraz au fost plantați 4.206 de arbori mari, 5.983 arbori coniferi, 48.215 arbuști precum și numeroase plante și flori.
 Parcul conținea și o mică grădină zoologică, ale cărei elemente au fost ulterior transferate la grădina zoologică Băneasa, precum și câteva pavilioane expoziționale și clădiri anexate acestora. Conform planurilor întocmite de Ștefan Burcuș, Victor G. Ștefănescu, Ion D. Berindey a fost construit un castel de apă, denumit Cetatea lui Vlad Țepeș. În fața Palatului Artelor, devenit ulterior Muzeul Militar până în 1938, an în care palatul a luat foc și a fost demolat după cutremurul din 1940, a fost construită o cascadă mare după planurile arhitecților Petculescu și Schindl. Cascada era străjuită de 3 sculpturi efectuate de Filip Marin, Dimitrie Paciurea și Karl Storck. Cele 3 sculpturi sunt Frumoasa adormită și 2 sculpturi care reprezintă 2 tineri nud, cunoscute sub denumirea de Giganții. După construirea Mausoleului, giganții au fost mutați pe marginea aleii Centrale a parcului, aproape de intrarea dinspre Piața 11 iunie, iar frumoasa adormită a fost mutată în Parcul Herăstrău.
 În interiorul parcului au fost construite Arenele Romane, un complex destinat spectacolelor în aer liber, și o moschee în apropierea lacului de agrement.
 În perioada așa-zisei „puteri populare” condusă de nomenclatura regimului comunist, între anii 1960-1963, Parcul Carol, care imediat după 1947 fusese redenumit ŤParcul Libertățiiť, a suferit schimbări importante. Majoritatea monumentelor au fost demolate iar unele au fost mutate cum a fost cazul moscheii ŤHunchiar-Regele Carol Iť, aflată astăzi în Piața Pieptănari. Esplanada a fost lărgită, devenind monumentală. La capătul ei, pe locul Muzeului Militar (fostul Palat al Artelor), a fost construit sub coordonarea arhitectului Ovidiu Maitek (n.1925) Mausoleul din Parcul Carol, care s-a numit pe vremea aceea „Monumentul eroilor luptei pentru libertatea poporului și a patriei, pentru socialism".
 În anul 2004, Guvernul Adrian Năstase a decis „transmiterea terenului în suprafață de 52.700 de metri pătrați, situat în Parcul Carol, în administrarea Patriarhiei Române (...)” pentru a se construi acolo Catedrala Mântuirii Neamului Românesc, pe locul ocupat de Mausoleu, care urma să fie demolat și mutat în Parcul Tineretului. Traian Băsescu, în calitate de primar al Capitalei, s-a opus, s-a judecat și a câștigat procesele cu autoritățile (Primăria sectorului 4 și Consiliul general) care au emis autorizații pentru construirea Catedralei, astfel că ideea a fost abandonată și s-a ales alt amplasament pentru catedrală.
 Fostul castel de apă, denumit Castelul lui Țepeș Vodă, deoarece se intenționa să fie o reconstituire a Cetății Poenari, a devenit sediul Oficiului Național pentru Cultul Eroilor.

-Parcul Garii de Nord
Cuprins intre "Palatul CFR", Bdul. Dinicu Golescu, Piata Garii de Nord si Strada Garii de Nord.
Parcul Gării de Nord a fost amenajat odată cu construirea palatului C. F. R. (1937-1938) și a fost reamenajat de mai multe ori: în anul 1950 (Anuarul Statistic al Municipiului București, 1963, după Georgescu F., Cebuc A. Daiche P, 1966, parcul este renovat în anul 1960).
Cel mai recent, parcul Gării de Nord a fost reamenajat în cadrul unui proiect ce a început în toamna anului 2008 și a fost finalizat în vara anului 2009. Cu această ocazie, au fost plantați peste 600 de arbori și arbuști, 154 de plante decorative și peste 10.000 m˛ de gazon. De asemenea, a fost instalat un sistem de irigație care furnizează necesarul de apă pentru toată suprafața parcului, 50 de bănci, 50 de coșuri de gunoi dotate cu scrumieră și a fost construit un foișor cu mese de șah.


Monumentul din faţa Palatului CFR

În Parcul Gării de Nord se găsește un monument, puțin cunoscut, al Eroilor ceferiști care au luptat și s-au jertfit pentru libertate și drepturi cetățenești în ianuarie-februarie 1933. Pe placa de marmură este menționat faptul că acest monument a fost demolat în 2005 de către cei care doresc să înăbușe aspirațiile populare de dreptate și adevăr istoric și că a fost restaurat cu sprijinul mai multor federații sindicale și al Partidului Alianța Socialistă, fiind reinaugurat la 16 februarie 2006, în amintirea celor căzuți când a fost înăbușită Greva de la Atelierele CFR Grivița.



-Parcul Duca

-Gradina Botanica
Este cuprinsa intre CET Grozavesti, Soseaua Grozavesti, Soseaua Cotroceni, Strada Dimitrie Bradza si Splaiul Independentei.
Prima grădină botanică din București a fost întemeiată în 1860, lângă Facultatea de Medicină, de către Carol Davila. Grădina a fost mutată în spațiul actual în 1884 de către Dimitrie Brândză, botanist român, unul dintre întemeietorii școlii botanice românești, și de către Louis Fuchs, arhitect peisagist belgian. Grădina a fost inaugurată în 1891, după ce serele au fost construite și populate, dar a fost afectată de inundația care a avut loc în 1892. Grădina a fost avariată în timpul Primului Război Mondial, când a fost folosită de trupele de ocupație germane, și în al Doilea Război Mondial, când a fost atinsă de bombardamentele anglo-americane de la 4 aprilie 1944. Atunci, din cele peste 700.000 de planșe ale herbarului au fost salvate numai 200.000. Herbarul Grădinii Botanice din București are astăzi circa 500.000 de planșe, fiind organizat pe două mari secțiuni.
Muzeul Grădinii Botanice se află situat la intrarea în Grădină, într-o clădire în stil brâncovenesc. În muzeu sunt expuse peste 5.000 de specii de plante, inclusiv 1.000 de specii exotice.
Sera Veche a Grădinii Botanice a fost construită între anii 1889-1891, după modelul Serelor din Ličge (Belgia). În 1976 a fost închisă pentru public, continuând să adăpostească doar plante de cultură. Pavilionul a fost reabilitat în anul 2011, fiind aranjat ca un colț de pădure tropicală și conținând specii ale mai multor familii de plante exotice.

Daca CET Grozavesti ar putea fi relocate sau desfiintat, Gradina Botanica ar putea fi extinsa si pe terenul acestuia.



-Domeniul Palatului Cotroceni
Este cuprins intre Soseaua Cotroceni, Strada Profesor Doctor Gheorghe Marinescu, Strada Ana Davila, Bdul. Geniului.


-Zona cuprinsa intre Splaiul Independentei, Strada Constantin Noica, Calea Plevnei, Strada Stirbei Voda, zona care poate fi amenajata ca si parc.
Zona este dominata de "Casa Radio" (neterminata).

Partea de sud a Bucurestiului sta din pacate mai prost la capitolul parcuri si spatii verzi, decat zona de nord.

Totusi, si in partea de sud exista:


-Parcul Tineretului, cuprins intre Calea Serban Voda (inclusiv zona cimitirului Bellu), Soseau Oltenitei, Calea Piscului, Intrarea Urcusului, Drumul Zaplanului, Strada Cararuia, Strada Secerei, Strada Pridvorului, Calea Vacaresti, Bdul. Tineretului.
Arhitectul Valentin Donose, proiectantul parcului, a avut în vedere realizarea unei zone vaste de verdeață pentru odihna și recrearea populației din ansamblurile de locuințe construite în partea sudică a orașului.
Parcul este amplasat în zona denumită în trecut „Valea Plângerii”. Valea Plângerii a fost concesionată în 1940 prin contract Uzinelor Comunale București, pentru a fi groapă de gunoi 25 de ani, urmând ca după aceea să fie transformată în parc. Amenajarea parcului a început în 1965 și lucrările au durat până în 1974. Amenajarea de bază a durat numai 8 luni realizându-se cu aportul tineretului, prin muncă patriotică. Diferențele mari de nivel (până la 16 m) au necesitat o modelare a terenului pentru a se putea pune în valoare oglinda lacului Tineretului, întins pe 13 hectare. În anii `80, parcul a fost extins către est, odată cu construcția Palatului Pionierilor și Șoimilor Patriei, azi Palatul Național al Copiilor.
Parcul Tineretului, ca unitate de spațiu predominant plantat, se distinge în cadrul sistemului verde al orașului ca singurul pol verde al sudului Capitalei, pentru deservirea unei populații foarte numeroase, de circa 8000 locuitori în ariile adiacente. Parcul dispune de mari suprafețe de joacă pentru copii, spații de odihnă și un debarcader cu dane pentru bărci cu rame.
În timpul migrațiilor de primăvară și toamnă, zona joacă un rol deosebit de important pentru o serie de specii de pasări rare.

In Parcul Tineretului exista si:

-"Parcul Lumea Copiilor"

-"Oraselul Copiilor" (care in trecut era inconjurat de un trenulet de agreement)

-Strandul Vacaresti

-"Palatul National al Copiilor" (inaugurat official la 1 iunie 1986. Clădirea, cu o o suprafață totală de 17.700 mp, a purtat până în 1989 denumirea de „Palatul Pionierilor și Șoimilor Patriei”. Colectivul arhitecților care au proiectat construcția a fost premiat în 1985 cu Premiul Uniunii Arhitecților)

-Sala Polivalenta "Ioan Kunst Ghermanescu" (Sala dispune de 6.000 locuri, dar cu ocazia unor concerte capacitatea se poate spori la 8.000 locuri.
Clădirea a fost dat în folosință în 1974 și constituie cea mai importantă bază sportivă acoperită a capitalei).





-Ceea ce urma sa fie Lacul Vacaresti, cuprins aproximativ in perimetrul dintre Calea Vacaresti, Soseaua Oltenitei, Soseaua Vitan-Barzesti si raul Dambovita.

Lacul Văcărești din București a fost conceput ca parte a amenajării complexe a râului Dâmbovița. Ca și Lacul Morii, care însă a fost finalizat, Lacul Văcărești trebuia să facă parte din sistemul hidrologic de apărare a Bucureștiului împotriva inundațiilor. Lucrările au început în anul 1986, ocazie cu care a fost demolată și Mănăstirea Văcărești, dar au fost sistate după 1989, astfel că, în prezent, a rămas unul din marile proiecte neterminate ale perioadei comuniste.

Lacul Văcărești a fost umplut o singură dată cu apă din Dâmbovița. Costurile pentru pomparea apei sunt foarte mari și, prin urmare, această soluție de aducere a apei din Dâmbovița este neviabilă. Soluția tehnică ar fi ca apa să fie adusă gravitațional din râul Argeș, de la 27 de km de București, via Lacul Mihăilești. Acest lac de acumulare se află la 14 km în sud-vestul Bucureștiului pe șoseaua București–Alexandria, la intrare în localitatea Mihăilești. Are o lungime de 8 km, o lățime maximă de 3 km și adâncimea maximă de 22 metri. În acest scop, au fost realizați 14 km de canal însă, după abandonarea lucrărilor, nu se preconizează investiții pentru restul de 13 km.

Prin decretul nr. 143 din mai 1988 semnat de Nicolae Ceauseșcu se decidea începerea lucrărilor în zona "Amenajare Lac Vacărești", iar la art. 16 a decretului se preciza că situația juridică a terenurilor va fi reglementată ulterior printr-un alt act normativ. Câtorva sute de familii li s-au demolat casele, li s-a luat terenul și s-a construit fără acte legale digul care înconjoară lacul. În decembrie 1989, deși casele fuseseră demolate, documentația de expropriere încă nu fusese aprobată de Nicolae Ceauseșcu.

Prin adresa nr. 471/21.02.1994, OCOT București confirma că în lucrarea de cadastru funciar sunt înregistrați ca posesori C.A.P. Popești Leordeni cu 189,45 ha și proprietăți individuale 28,78 ha.

Imediat după alegerile din 2000, Tony Mikhael, cetățean australian de origine libaneză, a propus guvernului PSD condus de Adrian Năstase construirea unui complex de agrement pe cuva lacului Văcărești, care urma să reunească un hipodrom, un teren de golf, un centru de conferințe, un centru expozițional, un hotel, o zonă rezidențială și câteva cazinouri. După doi ani de "tras sfori" printre membrii guvernului Năstase, în octombrie 2002, Tony Mikhael câștiga licitația pentru proiect, iar la 23 ianuarie 2003 încheia contractul de concesiune a terenului, pe 49 de ani, redevența, de numai 0,28 dolari/mp/an, urmând să se plătească începând cu al patrulea an de la data semnării contractului, în ciuda faptului că, pentru terenurile din zona Văcărești, foștii proprietari intentaseră deja statului peste 100 de procese, multe dintre acestea ajungând și la Curtea Internațională de Justiție.
Proiectul nu s-a materializat, dar situația juridică a terenului a rămas în continuare neclarificată. Prin HG nr. 385/27 mai/2015, Statul Român redevine proprietar și administrator al zonei în condițiile în care firma SC Royal Romanian Corporation SA deținută de Tony Michael nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale, astfel că a intervenit rezilierea contractului, în conformitate cu prevederile statuate la art. XII din contractul de concesiune.

În cei peste 20 de ani cât a fost neglijată, zona Lacului Văcărești a fost recucerită de natură. Locul, cunoscut în prezent și ca "Groapa Văcărești", este alimentat de izvoare subterane, care au permis creșterea unei vegetații diverse și a unor viețuitoare, ca păsări (peste 95 de specii), între care stârci, egrete, cormorani, pescăruși, lebede, lișițe, rațe sălbatice, muscarul negru, animale acvatice ca șerpi de apă, tritoni, dar și vulpi, iepuri, vidre și bizami, care supraviețuiesc într-un ecosistem stabil. În anul 2014, au fost fotografiate mai multe exemplare de vidră (Lutra lutra) specie protejată. Prezența acestui mamifer la Văcărești este un indicator al sănătății ecosistemului.

Fotograful Helmut Ignat a publicat, în ediția în limba română a revistei National Geographic, nr. 109, din mai 2012, p. 41, o serie de fotografii reprezentând păsări sălbatice (rațe, lișițe, lebede, gâște), și mamifere (vidre, dihori, bizami, vulpi) care s-au stabilit în acest ecosistem specific unei delte.

În timpul migrațiilor de primăvară și toamnă, zona joacă un rol deosebit de important pentru o serie de specii de păsări migratoare rare. Pe tot parcursul anului se braconează specii de păsări cântătoare, protejate de legislația autohtonă și europeană. În martie 2013, autoritățile au reușit să recupereze de la braconieri câțiva sticleți, o cinteză și un florinte. Deși nu sunt păsări pe cale de dispariție, ele sunt totuși protejate de lege.


La 5 iunie 2012, când se sărbătorea Ziua Mondială a Mediului, ministrul mediului Rovana Plumb a vizitat zona Lacului Văcărești, considerată a fi "Delta Capitalei", împreună cu ambasadorul Argentinei în România, Claudio Perez Paladino, însoțită și de reprezentanți ai ONG-urilor de protecție a mediului. Cu această ocazie, ambasadorul Argentinei în România a prezentat proiectul unei zone similare din Buenos Aires, Costanera Sur, care a fost declarată arie protejată. Locuri asemănătoare se află și la Londra, Berlin sau Chicago. În Praga există 88 de arii protejate. La rândul său, Ministrul Mediului, Rovana Plumb, a declarat că Lacul Văcărești va fi declarat și el arie urbană protejată, sau rezervație naturală, întrucât aici au fost identificate deja peste 90 de specii de păsări rare, și a precizat că, peste câțiva ani, zona ar putea deveni loc de agrement, unde bucureștenii să poată găsi o oază de aer curat. Oricum, perimetrul lacului nu mai poate fi folosit pentru construcții, cum se intenționa, deoarece fundul său este o mlaștină.

Ca urmare, a fost inițiată o comisie de specialiști formată din academicieni, profesori universitari, experți în domeniu etc., care au început să lucreze la elaborarea Studiului de fundamentare științifică, în vederea demonstrării importanței acestei zone, pentru ca ea să poată primi statutul de arie protejată conform reglementărilor legale. Totodată s-a creat un grup de inițiativă pentru înființarea Parcului Natural Văcărești alcătuit din Asociația Salvați Dunărea și Delta, Kogayon, Ecopolis, National Geographic. Până în anul următor, toată documentația necesară, împreună cu Studiul de fundamentare științifică, au parcurs mare parte din etapele prevăzute în lege, deponentul lor fiind Asociația Salvați Dunărea și Delta. La 3 iunie 2013, documentația a primit avizul Comisiei de Monumente a Academiei Române, urmând ca aceasta să ajungă la Primăria Sectorului 4 și apoi la minister.

După un an, în cadrul unei conferințe de presă organizate la 5 iunie 2013 în zona lacului Văcărești, tot cu ocazia Zilei Mondiale a Mediului, Ministrul Mediului și Pădurilor, Rovana Plumb, a declarat că instituția pe care o conduce va întreprinde toate demersurile legale pentru desemnarea acestui spațiu drept arie naturală protejată, deoarece, spunea ea, „Zona Lacului Văcărești a fost recucerită de natură. Noi vrem să ne asigurăm că natura este repusă în drepturi, dar în același timp să reparăm și să protejăm, pentru ca acest loc să devină o destinație turistică a Bucureștiului și a României”.

Încă un an mai târziu, la începutul lunii iunie 2014, Ministerul Mediului și Schimbărilor Climatice a inițiat o dezbatere publică asupra Hotărârii de Guvern care instituie regimul de protecție (parc natural - categoria V IUCN) la Văcărești.

Zona a primit în unanimitate Avizul Consiliul General al Municipiului București, la data de 28 mai 2015 — pas obligatoriu în vederea declarării sale ca parc natural de către Guvern.

La începutul anului 2015, reprezentanții Grupului de inițiativă pentru înființarea Parcului Natural Văcărești au fondat Asociația Parcul Natural Văcărești. Membrii fondatori sunt: Helmut Ignat, Cristian Lascu, Florin Stoican, Dan Bărbulescu. Eforturile lor sunt sprijinite de alpinistul Alex Găvan precum și de o serie de presonalități, instituții publice sau companii. Asociația a preluat demersurile de înființare a Parcului Natural Văcărești. La solicitarea Ministerului Mediului Apelor și Pădurilor, reprezentanții asociației au redepus în septembrie 2015 dosarul final de înființare a ariei naturale protejate.

Prin Hotărârea de Guvern nr. 349/2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 371 din 13 mai 2016, s-a declarat zona naturală „Acumulare Văcărești” ca parc natural, cu denumirea „Parcul Natural Văcărești” și s-a instituit regimul de arie naturală protejată pentru zona naturală „Acumulare Văcărești”, acesta devenind primul parc natural urban din România și prima arie naturală protejată din municipiul București.



-In zona cartierului Aparatorii Patriei exista cateva sere.



-Lacul Morii
Lucrările la lac au început în iulie 1985 iar 21 august 1986, a fost închis stăvilarul Ciurel și apele Dâmboviței au început să se adune în spatele zăgazurilor din pământ și beton.
Este cel mai mare lac din București, cu o suprafață de 246 ha. Lacul se află la circa 6 km de centrul orașului și este situat între: cartierul Crângași la est și sud-est, cartierul Giulești la nord și nord-est și satul Roșu (comuna Chiajna) la sud-vest. În subsidiar lacul permite realizarea unei zone de agrement în cartierul Crângași și permite asigurarea unui debit de scurgere salubră pe Dâmbovița în capitală.
Lacul a fost realizat printr-un baraj de 15 m înălțime, cu un corp central de beton, prelungit cu diguri de pământ longitudinale cu o lungime totală de 7 km. Volumul lacului este de 14,7 milioane mł, având o tranșă de atenuare a viiturilor de 1,6 milioane mł, peste nivelul normal de retenție. (După alte surse, Lacul Morii are H= 19,00 m și V=18,70 mil. mc) Volumul efectiv pentru atenuarea viiturilor poate fi mărit prin realizarea de pregoliri, în perioadele în care se prognozează apariția unor viituri.
Realizarea lacului peste zona mlăștinoasă din Giulești, în apropierea unei zone urbane a necesitat dezafectarea unor folosințe existente, printre care demolarea unei biserici la care se ajungea peste un pod peste mlaștină și dezafectarea unui cimitir.



In general, cam acestea ar fi spatiile verzi si lacurile din municipiul Bucuresti.

Din pacate dupa 1990 multe spatii verzi au disparut sau si-au redus intinderea, in locul lor aparand diverse constructii.


Intr-un oras grav afectat de poluarea aerului, cum este Bucurestiul, mentinerea si extinderea spatiilor verzi ar trebui sa fie o preocupare majora din partea autoritatilor, iar pe terenurile unde exista parcuri sau spatii verzi sa nu se mai dea autorizatii de constructii.


Administrarea si intretinerea spatiilor verzi, lacurilor si locurilor de agreement in aer liber din Bucuresti este asigurata de "Administratia Lacuri, Parcuri si Agrement Bucuresti ALPAB", cu sediul in sectorul 1, Soseaua Bucuresti- Ploiesti, nr. 8 B.

G. Zone cu cladiri vechi, de valoare istorica si arhitecturala

In Bucuresti exista cateva astfel de zone:


1. Zona Caii Victoriei, cea mai cunoscuta strada pentru promenade din Bucuresti


-Casa Filipescu-Cesianu, situate la intersectia cu Strada Sevastopol.
Casa Filipescu-Cesianu (1892) reprezintă amenajarea unei reședințe mai vechi, din perioada anilor 1846-1850 și este una dintre puținele reședințe aristocratice ale Bucureștilor din la Belle Epoque, rămasă fidelă proiectului inițial.
În această reședință au locuit câteva familii din aristocrația românească, precum Iancu Filipescu și Maria Ghica Filipescu. În 1892 Constantin Cesianu a extins această reședință aristocratică cu sprijinul arhitectului Leonida Negrescu. Cu acest prilej au fost realizate decorațiile exterioare și acoperișul imperial și a fost amenajat parcul reședinței.
Perioada anilor 1893-1933 a fost reprezentativă pentru viața mondenă a Casei Filipescu-Cesianu, situație care s-a schimbat în anul 1935, când proprietatea a fost vândută Societății Române de Radiodifuziune (S.R.R.). Aceasta a făcut un schimb de proprietăți cu Primăria Municipiului București în anul 1939. În perioada anilor 1940-1941 a fost luată hotărârea ca sediul Muzeului Comunal (astăzi Muzeul Municipiului București) să primească reședința Cesianu pentru expozițiile sale, însă din cauza stării deteriorate a imobilului, acesta a fost sediu pentru birouri şi depozite, situaţie neschimbată şi pentru perioada 1948-2015.
Cladirea a fost renovata si in present adaposteste "Muzeul Municipiului Bucuresti".


-"Casa Balaceanu"


-"Imobilul Banloc-Goodrich", cunoscut si ca "Blocul Rosu".
Construit in 1938, dupa planurile arhitectului Octav Doicescu.


-"Imobilul Nicolae G. Cantacuzino".
Situat la intersectia cu strada Frumoasa.
Construit in 1915 dupa planurile arhitectului Gr. Cerchez.


-"Palatul Cantacuzino".
Clădirea în care se află azi Muzeul Național "George Enescu" a fost construită după planurile arhitectului Ion D. Berindey în stilul baroc francez al epocii Ludovic al XVI-lea, pentru Gheorghe Grigore Cantacuzino, fost președinte al Consiliului de Miniștri, poreclit "Nababul" pentru fabuloasa sa avere. După moartea "Nababului", clădirea a revenit fiului său Mihai care, decedând în 1929, a lăsat-o prin testament soției sale Maruca, recăsătorită în decembrie 1939 cu George Enescu. Edificiul - cunoscut și sub numele de "palatul Cantacuzino" - a găzduit în preajma celui de al doilea război mondial, președinția Consiliului de Miniștri.
În anul 1956, în Palatul Cantacuzino a fost inaugurat Muzeul Memorial "George Enescu" dedicat marelui compozitor român, devenit după 1990 muzeu național.
Edificiul - declarat monument de arhitectură - are patru niveluri: un subsol înalt alcătuind soclul construcției, un parter cu ferestre în arc de cerc și cu balustrade de piatră, un etaj cu ferestre drepte prevăzute cu balconașe din fier forjat și o mansardă cu lucarne bogat ornamentate. Fațada sa are ca element dominant intrarea, ușor decroșată, precedată de trepte ample, din marmură, străjuită de doi lei din piatră și ocrotită de o marchiză în formă de scoică.
Dintre spațiile prevăzute în somptuosul interior al clădirii se remarcă sala centrală de la parter, cu picturi murale de N.Vermont și G.D. Mirea și coloane de marmură roz.


-Un bloc interbelic,construit in 1934 pe locul fostei "Casa Racovita".


-"Casa Dissescu"
Casa a fost construită în două etape - prima etapă în 1860, corpul de pe Calea Victorie, iar apoi, a doua etapă, i-a fost adăugat și corpul de pe strada Manu (fosta Strada Lemnea). La 1892 casa apare în proprietatea Mariei Lupu Bogdan.
După ce a achiziționat imobilul, juristul Constantin G. Dissescu (1854 - 1932), profesor universitar, autor al primului curs românesc de drept constituțional, fost totodată - pentru scurt timp - ministru de justiție, i-a solicitat pe arhitecții Grigore Cerchez și Alexandru Clavel să transforme clădirea, fără a-i modifica structura. Lucrările s-au desfășurat în anii 1910 - 1912.
Edificiul se impune atenției prin echilibrul proporțiilor sale și, mai ales, prin elemente tradiționale de arhitectură românească. În fațada dinspre Calea Victoriei este inclusă o loggie în spiritul arhitecturii brâncovenești. Interesant tratată este și fațada dinspre strada Lt. Dumitru Lemnea. Aici se află corpul intrării, care are trei arcade sprijinite pe coloane cu caneluri răsucite și unite la bază prin balustrade de piatră sculptată cu bogate motive ornamentale.
După moartea lui Constantin Dissescu, survenită în 1932, casa a găzduit Institutul de Cultură Italiană (1933 – 1949), apoi Institutul Româno – Rus, până în 1956, devenind apoi Cămin al Institutului Politehnic, apoi sediu pentru Direcția Stufului din Ministerul Industriei Chimice. Datorită diverselor schimbări funcționale, clădirea a suferit o serie de modificări și amenajări, o parte din ele alterând monumentul.
La începutul anilor 2000 edificiul a fost renovat. Spațiile interioare, care păstrează încă elemente din decorația imaginată de Grigore Cerchez, adăpostesc patrimoniul Institutului de Istorie a Artei “George Oprescu” al Academiei Române, amenajat aici din 1967. Institutul, care poartă numele celui care i-a pus bazele, are un valoros patrimoniu, constând dintr-o bibliotecă de artă unică în țară, arhive documentare, o colecție valoroasă de mobilier și de artă plastică provenind din donațiile făcute de profesorul Oprescu, de inginerul Gheorghe Balș și de familia Busuioceanu.



-"Casa Faca"


-"Casa Cleopatra Trubetzkoi" (1886)


-"Casa Florescu Manu" (1843)


-"Casa Gradisteanu-Ghica" (1897)


-"Casa Lens-Vernescu"
Potrivit mărturiilor epocii, această construcție a fost una dintre cele mai arătoase din Bucureștii primului sfert al secolului al XIX-lea. La început, clădirea i-a aparținut boierului Filip Lenș, vornic, mare vistiernic și logofăt al dreptății, pentru ca după moartea lui să se instaleze aici o unitate militară, apoi Ministerul de război. În anul 1886 edificiul a devenit proprietatea unui politician al vremii, Guță Vernescu, la solicitarea căruia arhitectul Ion Mincu a efectuat o restaurare (1887 -1889) iar pictorul George Demetrescu Mirea i-a împodobit interioarele.
Edificiul are două nivele - parter și etaj - iar centrul său este ocupat de un vast hol de formă eliptică.
În anul 1990, Petre Roman, prim-ministrul de atunci, a dat Casa Vernescu în proprietatea Uniunii Scriitorilor din România, însă printr-o Hotărâre de Guvern din 2000 s-a stabilit că imobilul este în proprietatea publică a statului, administratorul fiind Ministerul Culturii. Potrivit actului normativ din 2000, imobilul era dat însă in folosință cu titlu gratuit Uniunii Scriitorilor pe o perioada de 49 de ani. Deoarece Uniunea Scriitorilor a pierdut sediul din Casa Monteoru, care a fost retrocedată, aceasta se judecă cu Ministerul Culturii, pentru a-și muta sediul în Casa Vernescu.
După 1993, Casa Vernescu a fost refăcută și modernizată, parterul său devenind sediul unui restaurant de cinci stele, considerat cel mai elegant restaurant din București.
Uniunea Scriitorilor a închiriat imobilul unui operator de cazinouri și de atunci clădirea este cunoscută sub numele de Casino Palace / Casa Vernescu. Casino Palace plătește lunar o parte din încasări Uniunii Scriitorilor și se pare că afacerea merge bine atât pentru administrator cât și pentru chiriaș.
În 1995, la etajul Casei Vernescu a fost inaugurat Casino Palace București, care face parte din rețeaua Queenco Leisure International (QLI)Casino Palace București, care a fost inaugurat în 1995, la etajul Casei Vernescu, face parte din rețeaua Queenco Leisure International.



-"Casa Hristu" (1871)


-Vechiul sediul al Academiei Romane,ce a functionat (din 1890) intr-o cladire construita in secolul 19.


-Cladirea care adaposteste biblioteca Academiei Romane, cladire situate in apropierea Caii Victoriei.
Construita intre anii 1936- 1937 dupa planurile arhitectilor Duiliu Marcu si Nicolae Sburcu si extinsa in anii 1992- 2000, dupa planurile arhitectului Romeo Belea.



-"Casele Cesianu"
Sediul Legației celui de-al III-lea Reich, ulterior Teatrul de Revistă "Constantin Tanase" și "Casino Victoria".


-"Casa Monteoru-Catargi" (1874)


-"Palatul Romanit", astazi Muzeul Colectiilor de Arta.
A fost înălțată de boierul C. Faca, la colțul format de Calea Victoriei (pe atunci Podul Mogoșoaiei) cu Calea Griviței (Podul Târgoviștei).
Faca a murit înainte de a o termina și moștenitorii lui au vândut-o vistiernicului grec Romanit. Acesta a desăvârșit construcția amenajând interioare luxoase pe care scriitorul Ion Ghica (1816-1897) le-a prezentat astfel în memoriile sale: „...pereții odăilor toți cu mermer (stuc), imitând marmorele cele mai rare și mai frumoase, tavanurile de o bogăție rară și de bun gust... Odăile toate așternute iarna cu covoare scumpe de Usack si Agem, iar vara cu rogojini fine de Indii; macaturile și perdelele de mătăsărie groasă de Damasc și Alep. Scaunele și canapelele, toate de lemn de mahon si abanos, incrustate cu sidefuri și cu figuri de bronz poleit, erau îmbracate cu piele de Cordova. In toate odăile, policandre atârnate de tavanuri cu ghirlandele între uși și ferestre, toate de cristal de Veneția.”
După moartea lui Romanit (1834), clădirea a fost închiriată domnitorului Alexandru D. Ghica (1834-1842) care își stabilește aici „cancelaria” — un fel de birou de reclamații. În 1836, casa a fost cumpărată de stat și afectată inițial birourilor Curții administrative iar apoi, pe la jumătatea secolului al XIX-lea, Ministerului de Finanțe. Întrucât acest minister avea nevoie de un spațiu mai mare, clădirea a fost completată cu două noi corpuri dispuse în formă de U larg deschis.
Cladirea a fost renovata.



-"Palatul Monopolurilor de Stat"
A fost construit după planurile arhitectului Duiliu Marcu, în 1934-1941, pentru a fi sediul "Administrației Autonome a Monopolurilor de Stat".
Era cunoscut și ca Regia Monopolurilor sau Casa Autonomă a Monopolurilor.
În timpul regimului comunist construcția găzduia birourile Comitetului de Stat al Planificării (unde a lucrat si fostul prim-ministru Nicolae Vacaroiu), iar după 1990 a fost cunoscut ca palatul Ministerului Industriilor.
Azi funcționează aici Domeniul Economic al Ministerului Economiei și Finanțelor.

-Un imobil construit in 1946, dupa planurile arhitectului Octav Doicescu.
Situat la intersectia cu Calea Grivitei.



-"Palatul Stirbei"
Palatul a fost construit în jurul anului 1835, după planurile arhitectului francez Michel Sanjouand, la comanda viitorului domn al Țării Românești, Barbu Știrbei (1789-1869), în acel moment mare logofat al dreptății. Palatul în stil neoclasic cu numeroase elemente grecești va fi folosit de Barbu Știrbei, în perioada 1849-1856, ca reședință domnească de protocol, aici desfășurându-se mai multe baluri și petreceri galante.
După 1869, palatul trece în proprietatea fiilor domnitorului care construiesc pe terenul din spatele palatului, grajdurile si anexele. În 1881 palatul a fost restaurat de arhitectul Friedrich Hartman, la solicitarea prințului Alexandru Știrbei. Cu acest prilej a fost adăugat etajul, inclusiv fațada decorată cu cele patru cariatide, precum și turnul de nord-est.
În perioada comunistă, palatul Știrbei a fost confiscat și atribuit Muzeului de artă al RSR. În perioada 1954-1977 a găzduit Muzeul de Artă Populară, apoi Muzeul sticlei și ceramicii (anii '80 - 1994). Palatul a fost retrocedat urmașilor lui Barbu Știrbei, care l-au vândut în 2005 unui om de afaceri român cu suma de aproximativ 11 milioane de euro.
La sfârșitul anului 2008 s-au efectuat demolări la majoritatea clădirilor ce formau complexul arhitectural al Palatului Știrbei, deși potrivit arhitectului Adrian Bălțeanu ele fac parte din categoria Zone protejate cu valoare ridicată și grad de protecție maxim.



-"Blocul Pherekyde ", construit in 1936, dupa planurile arhitectului Tiberiu Niga.


-Un imobil construit in anii 1936- 1937, dupa planurile arhitectului Horia Creanga.


-Hotelul Athenee Palace
Pe locul ocupat în secolul al XIX-lea de Hanul Gherasi a fost construit în anul 1912, după planul arhitectului francez Téophile Bradeau, hotelul Athénée Palace, prima construcţie de proporţii mai mari din Bucureşti cu schelet din beton armat.
În anul 1937, hotelul a fost transformat, atât în interior cât şi în exterior, după planurile arhitectului Duiliu Marcu.
A fost relansat în 1996, are 272 de camere, un restaurant cu specific italian, o cafenea și un bar englezesc, centru de afaceri, săli de conferință, centru de fitness și zonă de shopping. A fost renovat înainte de 2005, pentru suma de 42 milioane dolari.
Acționarul principal este Ana Hotels, companie deținută de omul de afaceri George Copos, cu peste 90% și SC Tehnofrig Palace SA, SIF Oltenia și Tempus Invest SRL cu circa 10%.
Cifra de afaceri în 2004 a fost de 22 milioane dolari.



-Cladirea Ateneului Roman, situata in apropierea Caii Victoriei
Ateneul Român a fost ridicat în Grădina Episcopiei, teren ce aparținea familiei Văcăreștilor. Mulți contemporani au criticat amplasamentul ... căci locul ales era socotit ca fiind prea departe de centrul orașului și foarte greu de ajuns, mai cu seamă iarna. Nu avea statul destule terenuri centrale, trebuia oare neapărat ales acest loc "la marginea orașului"? În 1886 a început construcția actualului edificiu; o parte din fonduri au fost adunate prin subscripție publică, la îndemnul Dați un leu pentru Ateneu.
La recomandarea arhitectului francez Charles Garnier, autorul Opéra Garnier din Paris, planurile clădirii au fost concepute de arhitectul francez Albert Galleron, în așa fel încât să se poată folosi fundația deja turnată a manejului început de „Societatea Equestra Română”. Clădirea a fost inaugurată la 14 februarie 1888.
În 1935, la inițiativa lui George Enescu, au fost strânse fonduri pentru construcția orgii de concert, amplasată în fundalul scenei. Orga a fost construită de firma E.F. Walcker & Co. Ludwigsburg Württemberg și a fost inaugurată la 22 aprilie 1939 printr-un concert susținut de Franz Schütz, director al Hochschule für Musik din Viena. (Aceeași firmă construise în 1910-1912 orga care este instalată în Biserica Evanghelică C.A. București care se află în apropiere de Ateneu).
Ateneul a fost consolidat, restaurat și modernizat în perioada 1994-2004 de arhitectele Ana Braniște, Raluca Nicoară și Gabriela Mindu împreună cu inginerii Dragoș Badea și Silvia Caraman. A fost redeschis în 2005, cu ocazia ediției a XVII-a a Festivalului Internațional George Enescu.
Circular, dominat de o mare cupolă, cu fațada principală în stil neoclasic, Ateneul are aspectul unui templu ionic, cu șase coloane frontale și două laterale. La intrarea principală, cele opt coloane ionice au proporții similare coloanelor templului Erechteion de pe Acropole. Împrejurul marii cupole a edificiului se pot vedea, săpate în zid, numele unor învățați cunoscuți. Printre ele, cel al lui Miron Costin, Gheorghe Șincai, Dimitrie Cantemir, Ion Heliade Rădulescu, Timotei Cipariu.
Fațada este un peristil cu lățimea de 48 m. Sub peristil se află cinci medalioane în mozaic care îi reprezintă pe cinci mari domnitori ai țării: Neagoe Basarab, Alexandru cel Bun, regele Carol I al României, Vasile Lupu și Matei Basarab. Înălțimea totală a clădirii până în vârful cupolei este de 41 m.
În interior, sala de concerte, cu un diametru de 28,50 m, și o înălțime de 16 m, are 600 de locuri la partere și 52 de loji (în total aproximativ 794 de locuri).



-Fostul Palat Regal, astazi Muzeul National de Arta a Romaniei
Pe locul actualului Palat Regal s-a ridicat, începând cu anul 1812, Casa Golescu.
Casa Golescu a fost ridicată între anii 1812 și 1815, în stil neoclasic, cu un etaj și avea 25 de odăi, un număr impresionant pentru o locuință în Bucureștii acelei epoci. În 1837, casa somptuoasă a stolnicului Dinicu Golescu devine Curtea Domnească a lui Alexandru Ghica Vodă. Din 1859 până în 1866 aici a locuit domnitorul Principatelor Unite, Alexandru Ioan Cuza. Din 10 mai 1866 casa devine locuința domnitorului Carol I.
După incendiul petrecut în noaptea de 7/8 decembrie 1926, care a distrus corpul central, devine necesară repararea clădirii. În 1927, Regele Ferdinand decide repararea Palatului, iar lucrările sunt încredințate arhitectului ceh Karel Líman, arhitect al Casei Regale.
În 1935–1936 vechiul Palat este complet demolat.
Palatul nou, cel actual, a fost construit după planurile arhitectului Nicolae Nenciulescu și terminat în anul 1937. Sub domnia Regelui Carol al II-lea, planurile generale ale clădirii și decorarea s-au făcut prin efortul direct al Reginei Maria a României, care a condus îndeaproape echipa de arhitecți și constructori.
La 6 septembrie 1940, după abdicarea Regelui Carol al II-lea, în Sala Tronului a avut loc ceremonia de depunere a jurământului de către Majestatea Sa Regele Mihai, în prezența generalului Ion Antonescu, a patriarhului Nicodim Munteanu și a președintelui Curții de Casație, Dimitrie Lupu.
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, s-a plănuit și o refacere completă a Pieței Palatului, pentru a pune în valoarea clădirea Palatului, însă acest proiect nu s-a mai materializat.
La 24 august 1944, a doua zi după ce Regele Mihai și colaboratorii săi au înlăturat brusc de la putere guvernul condus de Mareșalul Ion Antonescu, Palatul a fost grav avariat de bombardamentul Luftwaffe, survenit ca represalii. Clădirea a devenit nelocuibilă, iar vila aflată în spatele Palatului, Casa Nouă (care era, de fapt, locuința Familiei Regale) a fost distrusă în întregime. Pentru că cealaltă reședință regală din București, Palatul Cotroceni fusese, și ea, grav avariată de un cutremurul din noiembrie 1940, Regele a fost silit să ceară mătușii sale, Principesa Elisabeta, permisiunea de a folosi casa ei („vila din Kiseleff”, cunoscută azi ca Palatul Elisabeta, deși nu a fost destinată niciodată activităților oficiale), atât pentru activitatea Curții, cât și pentru locuit.
La 19 iulie 1945 a avut loc în Sala Tronului o ceremonie prin care Regelui Mihai i-a fost înmânat Ordinul Victoriei („Pobeda”), cea mai înaltă decorație militară sovietică. În acest scop, au fost reparate în grabă Sala Tronului și câteva alte încăperi.
După alungarea Regelui și instalarea completă a comunismului, în urma loviturii de stat de la 30 decembrie 1947, clădirea Palatului a fost reparată, elementele arhitecturale care aminteau de monarhie fiind înlăturate sau ascunse.
Începând cu anul 1953, o parte din Palat a adăpostit Muzeul de Artă al României (destinație care se menținut până în prezent - încăperile și suprafețele au variat în timp).
În 1965, în Palat a fost depus cadavrul dictatorului Gheorghe Gheorghiu-Dej, pentru ca mulțimile să îi aducă un ultim omagiu.
În timpul dictaturii lui Nicolae Ceaușescu, Sala Tronului era cunoscută ca „Sala Consiliului de Stat a Republicii Socialiste România”, fiind folosită pentru unele evenimente oficiale ale regimului comunist.
Tot începând din perioada comunistă, sala de spectacole din interiorul Palatului („Sala Mică a Palatului”) a fost deschisă publicului, ca cinematograf.
În timpul Revoluției din 1989, Palatul a fost incendiat, fiind puse în grav pericol operele de artă găzduite în clădire.
După Revoluție, Palatul a fost restaurat, în diverse etape. După anul 2000, unele spații largi, de factură istorică, au fost folosite pentru organizarea de evenimente mondene private (nunți sau evenimente de firmă).
În prezent, clădirea continuă să adăpostească Muzeul Național de Artă al României și sala de concerte „Auditorium”.

-"Palatul Fundatiei Universitare Carol intai", astazi Biblioteca Centrala Universitara
Clădirea a fost construită pe locul cumpărat de regele Carol I și a fost proiectată de arhitectul francez Paul Gottereau. Construcția clădirii a fost finalizată în 1893 iar în următorii doi ani așezământul, numit Fundația Universitară Carol I, a fost dotat și amenajat. Inaugurarea a fost făcută de regele Carol I la 14 martie 1895. În 1911, sub conducerea aceluiași arhitect, edificiul este extins și este dat în folosință la 9 mai 1914.
Prin Decretul nr. 136, la 12 iulie 1948, Biblioteca Fundației Universitare devine Biblioteca Centrală a Universității „C.I. Parhon” din București.
În timpul Revoluției din 1989, clădirea a fost incendiată și s-a pierdut fondul bibliotecii alcătuit din cărți rare. Au fost distruse peste 500.000 de volume (dintre care 12.000 de volume de carte bibliofilă), hărți rare, aproape 3.700 de manuscrise care aparțineau unor personalități marcante ale culturii române, printre care Eminescu, Maiorescu, Caragiale, Coșbuc, Blaga, Eliade.
Începând din aprilie 1990, sub egida UNESCO, a început reconstrucția și modernizarea bibliotecii. Ca urmare a apelurilor făcute, s-au făcut donații de peste 100.000 de volume din țară și de peste 800.000 de volume din străinătate.
Exteriorul clădirii a fost restaurat iar la 20 noiembrie 2001 s-a făcut redeschiderea oficială.
Pe locul în care astăzi este ridicat edificiul a fost amplasată casa lui Grigore Peucescu, redactor al ziarului Timpul. Aici, Mihai Eminescu a citit pentru prima oară poezia Scrisoarea a III-a. Mărturie a acestui fapt este placa comemorativă amplasată în 15 iunie 2001, pe unul din zidurile palatului de astăzi.



-Blocul Niculescu, construit in 1937


-Fostul sediu al CC al PCR si al Senatului Romaniei
Istoria palatului începe în 1912, odată cu mărirea aparatului administrativ al Ministerului de Interne. Ministrul Alexandru Marghiloman cerea un raport al capacității necesare unui sediu care să cuprindă Administrația Centrală, Inspectoratul General al Jandarmeriei Rurale, Consiliul Administrativ Permanent, Direcțiile Generale ale Serviciului Sanitar și al Închisorilor.
În 1927 ministrul Octavian Goga desemna pe arhitecții Horia și Lucia Creangă să se ocupe de planurile clădirii, iar peste alți 11 ani, la 4 iulie 1938, Carol al II–lea a emis Decretul Lege nr. 2397 pentru autorizarea construirii „Palatul Ministerului de Interne”. Tot în anul 1938, a fost desemnat arhitectul-șef al Serviciului de Arhitectură din Ministerul de Interne, Paul Smărăndescu pentru întocmirea planurilor, deciziilor, caietelor de sarcini și pentru conducerea tehnică a lucrărilor imobilului proiectat pentru Ministerului de Interne, sens în care efectuează documentarea necesară la Berlin și Bratislava. În 1939 Ministerul de Interne a depus la Casa de Depuneri suma de 20.690.000 de lei pentru teren și construcție.
Lucrările au stagnat din cauza războiului, palatul fiind terminat sub coordonarea inginerului Emil Prager și dat în folosința Ministerului în 1950, urmând ca din 1958 să adăpostească Comitetul Central al Partidului Comunist Român.
Dupa Revoluția din 1989 a devenit sediul Senatului până la mutarea acestuia în Palatul Parlamentului, în 2004.
În prezent edificiul adăpostește birourile Ministerului de Interne. În corpurile laterale se află sediile Ministerului Sănătății (dreapta) și al Muncii (stânga).

Clădirea are o însemnătate istorică aparte, de la balconul de deasupra intrării a ținut Nicolae Ceaușescu, liderul comunist al României, ultimul discurs pe 21 decembrie 1989, în încercarea de a potoli populația în urma agitațiilor de la Timișoara, iar in ziua de 22 decembrie 1989, in jurul orei 12.00, de pe acoperișul acestei clădiri a decolat elicopterul cu soții Ceaușescu, Manea Manescu, Emil Bobu si pilotul Vasile Malutan , încercând sa fugă de efectele revoltei care începuse.




-"Palatul Telefoanelor"
Palatul, înalt de 52,5 m, a fost construit între anii 1929 - 1934 într-un stil specific zgârie-norilor americani, având caracteristici reprezentative ale stilului Art Deco. Până în anii '70 a fost cea mai înaltă clădire din București. Construcția a înregistrat și o premieră, ea fiind prima clădire înaltă cu schelet metalic din România. Edmond van Saanen Algi, unul din cei trei arhitecți semnatari, era de origine olandeză, stabilit în România, și este autorul mai multor clădiri reprezentative din București (cum ar fi Academia de Studii Economice).
Întrucât de-a lungul timpului clădirea a fost afectată de multe evenimente, ca de exemplu bombardamentul aliaților din 1941, cutremurele din 1940, 1977, 1986 și 1990, în anul 1995 s-a început o amplă consolidare a structurii sale, după proiectul specialistului in structuri, prof. ing. Alexandru Cișmigiu, realizată de firma de proiectare "Proiect București" și care a durat 10 ani.
Palatul telefoanelor a fost construit pe locul fostelor case ale boierului Oteteleșanu, care găzduiseră faimoasa cafenea literară și loc de întâlnire al protipendadei bucureștene, "Terasa Oteteleșanu".
Din 1998 a trecut in proprietatea firmei grecesti OTE (care cumparasera Romtelecom-ul), iar din 2014 in proprietatea celor de la Telekom, care recent au scos cladirea la vanzare!

-"Biserica Kretzulescu"
Biserica Crețulescu, considerată unul din cele mai valoroase monumente de arhitectură ale orașului de la sfârșitul perioadei brâncovenești, a fost ridicată în anii 1720 -1722 prin grija marelui logofăt Iordache Crețulescu și a soției sale Safta, una din fiicele domnitorului Constantin Brâncoveanu.
Marele logofăt a construit în vecinătatea bisericii și un han, nu numai pentru că așa se obișnuia în aceea vreme, dar și pentru faptul că aici se afla, pe atunci, bariera de nord a orașului, pe "ulița cea mare" sau "Podul Mogoșoaiei", în locul numit pe atunci "Puțul cu zale".



-"Imobilul Kretzulescu"
Construit in 1939, dupa planurile arhitectului G.M. Cantacuzino.


-"Imobilul Adriatica"
Construit in 1936- 1937, dupa planurile arhitectului Rudolf Fraenkel.



-"Imobilul Frascati", construit in stil Art Deco.
Aici se afla sala "Savoy" a teatrului de revista.


-"Grand Hotel Continental"
Construit in 1884 dupa planurile arhitectului Rittern Forster.
Hotelul are 53 de camere ce au vedere către Calea Victoriei, 6 apartamente (mobilate și decorate în diferite stiluri - renascentist, baroque, impero, Ludovic XV), un centru spa cu jacuzzi, saloane de masaj și saună, tratamente de înfrumusețare și îngrijire, fitness și aerobic, precum și șase săli de evenimente A fost re-deschis oficial la data de 27 ianuarie 2010, după doi ani de modernizare, în urma unei investiții de circa 8,5 milioane euro.
Grand Hotel Continental face parte din lanțul hotelier Continental Hotels, deținut de omul de afaceri Radu Enache


-"Hotelul Hugues".
Construit in 1860.


-"Casa Resch" (1881)


-"Hotel Capitol"
Construit in 1905, in stil ecletic, dupa planurile arhitectei Arghir Culina.


-'Casa Capsa"
Situată pe Calea Victoriei, la intersecția cu strada Edgar Quinet, în apropiere de Cercul Militar Național, este hotel, cofetărie, cafenea și restaurant. Era cea mai mare firmă de restaurante și cofetării de la noi, ajunsă vestită în toate centrele Europei, în istoria culturală a orașului cafeneaua rămânând cea mai cunoscută, un loc al boemei bucureștene.
Pe locul ocupat astăzi de clădire erau situate, la sfârșitul sec. XVII, casele și curtea boierului Radu Slătineanu.
În 1830, italianul Eronimo Momolo (fost bucătar al domnului Grigorie IV Ghica) a cumpărat casele și, în sala de jos, a deschis un birt vestit prin mâncărurile italo-orientale, iar prin 1836, deasupra birtului, o sală de bal, cunoscuta sală „Momolo” sau „Slătineanu”, unde aveau loc cele mai frumoase baluri din Capitală.
Clădirea a fost cumpărată în 1868 de frații Capșa, Constantin și Grigore. Ei deschid aici Cofetăria „La doi frați, Constantin și Grigore Capșa”. În 1876 Constantin s-a retras din această asociere, rămânând numai Grigore. Alături de cofetărie, acesta a ridicat și un hotel (în 1886) și apoi Cafeneaua „Capșa” (în 1891).
Succesul Casei Capșa a dus la apariția mai multor fabrici de bomboane și ciocolată, care își deschid și magazine de desfacere în București, Sinaia, Iași ș.a. În 1869, Casa Capșa a devenit furnizor al Curții Domnești, dar și al altor case regale, precum cea a Serbiei și Bulgariei. Până la Primul Război Mondial (1914-1918), Casa Capșa era interzisă boemei literare, fiind rezervată doar protipendadei, ultimii boieri, oameni publici și ziariști; se discutau politică, campanii de presă și cancanuri. În timpul războiului aici a fost instalată popota unei trupe de ofițeri bulgari.
După moartea lui Grigore Capșa, „Casa Grigore Capșa” s-a transformat, în 1931, în urma unor probleme juridice, în „Comandită simplă”, unul dintre primii directori fiind Albert Balen. Îi urmează Rudolf Knapp, care împreună cu Ștefan Capșa (nepotul lui Grigore) au condus firma până la naționalizare (1948). Modul de organizare, personalul calificat de care dispunea și specialitățile pe care le oferea au permis Casei Capșa să dețină mult timp monopolul tuturor banchetelor oficiale și neoficiale, al recepțiilor și meselor oficiale și particulare din București și din țară. Pentru a-și păstra prestigiul, Casa Capșa a folosit metode de preparare dintre cele mai înaintate pentru perioada respectivă, urmașii lui Grigore Capșa mergând regulat la Paris pentru a aduce mostre din cele mai noi produse de cofetărie. După o analiză amănunțită ele erau introduse în fabricație, astfel că la Capșa apăreau mereu noutăți. Exista obiceiul, devenit o regulă respectată cu strictețe, ca în fiecare dimineață produsele de cofetărie din ziua precedentă să fie vândute la preț de cost personalului. Mulți lucrători au fost aduși de la Paris: Joseffe Cambasse, Manchosse (șef-bucătar), Georges Leroy (șef-cofetar bombonier), cel care a preparat prima dată la București bomboanele „truffe”, Lucien Bertola și Marius Cadillac (chelneri) etc.
De-a lungul timpului, Casa Capșa a fost frecventată de aproape toate personalitățile vremii, dar și de oaspeți din străinătate: ducele Nicolae al Serbiei cu suita, foștii suverani ai Serbiei Milan și Natalia Obrenovici, Raymond Poincaré, fostul președinte al Republicii Franceze, premierul grec Eleftherios Venizelos, diplomați, actori, scriitori, oameni de stat. La mesele festive date în onoarea unor personalități s-a instituit obiceiul de a fi lansată o nouă specialitate a casei (de cofetărie sau de patiserie), care a rămas până astăzi (de exemplu, bomboanele „joffre” lansate cu ocazia vizitei Mareșalului Joffre, în 1920). După al Doilea Război Mondial (1939-1945), când boema literară și-a „mutat” sediul la Cafeneaua Capșa, vechii clienți nu i-au mai călcat pragul, aceasta devenind locul de întâlnire al scriitorilor, pictorilor, ziariștilor, artiștilor.
După naționalizarea din 1948, Casa Capșa a primit denumirea „Cofetăria și Restaurantul București”, iar hotelul s-a închis. În 1975 clădirea a fost restaurată și s-au redeschis hotelul, restaurantul și cofetăria, cafeneaua redevenind un loc de întâlnire al scriitorilor și universitarilor. După 1990 a redevenit proprietate privată, vechiul nume i-a fost redat și a cunoscut o nouă restaurare.



-Hotelul "Bulevard"
În 1865 omul de afaceri Jacques Herdan cumpără terenul și începe construcția unui hotel după planurile arhitectului Alexandru Orăscu. Clădirea numită Hotel Herdan este inaugurată în 1871 [2] (după alte surse hotelul a început să funcționeze din 1873 [3]); are la parter un restaurant franțuzesc și librăria Alcalay. Începând cu 1877 hotelul se numește Grand Hôtel du Boulevard și este primul hotel bucureștean care a tras apă curentă. Hotelul este apreciat dar prețurile sunt mari, de exemplu, o cameră modestă costă 12 franci pe zi în 1877.
De-a lungul timpului, Grand Hôtel du Boulevard a găzduit săli de pictură, întruniri parlamentare, iar în saloane, după 1918 se organizează Pour toi et pour moi, un club de dans cunoscut în perioada respective.
In 1934, patru ofițeri ai armatei române pun la cale un atentat împotriva regelui Carol al II-lea. Aceștia se cazaseră la etajul doi, în camera 44, și au plănuit uciderea regelui în Noaptea de Înviere, în momentul în care alaiul regal trecea pe sub balcoanele hotelului spre Dealul Mitropoliei, atentatul a eșuat, ofițerii fiind arestați. Mai târziu, regimul de după război a naționalizat hotelul, la parterul acestuia deschizându-se Librăria Academiei, acolo unde fusese celebra Librărie Alcalay,
Hotelul a fost partial renovat.



-"Asezamintele Nifon"


-Imobilul Central-Palace (1937)


-Palatul bancii Marmorosch-Blank
Construit între anii 1915-1923, după planurile arhitectului Petre Antonescu. Edificiul este construit într-o tendință neoromânească formată din mai multe stiluri: bizantine, gotice, moldovenești. În interior, palatul este decorat în stilul Art Nouveau și Art Deco de către Cecilia Cuțescu-Storck. În anul 1993, după un proiect al arhitectului Tiberiu Boitan, clădirea a fost extinsă spre centrul vechi.


-Galeriile Lafayette
Construite in 1928,in stil Art Deco, dupa planurile arhitectului Herman Clejan.


-Palatul "Dacia"
Construit in 1874.
Aici a fost redacția ziarului „Timpul”, la etajul I, redacție în care lucra și Mihai Eminescu.



-Restaurantul "Carul cu bere", probabil cel mai vechi si renumit restaurant si berarie din Bucuresti.
A deschis in 1888, fiind realizat in stil neogotic, dupa planurile arhitectului Zigfrid Kofczinsky.
Este situate pe strada Stavropoleus.
Imobilul este format din două corpuri de clădire așezate pe aliniere. Corpul A este compus din pivniță cu bolți de cărămidă, parter și mezanin, etajul I și II, mansardă (pod). Sala de consumație situată la parter și mezanin are 7 m înălțime, decorată în stil gotic cu coloane și tavane de stucatură, cu lambriuri sculptate și picturi. Comunicația se face prin scări de stejar sculptate. La etaje se află câte 10 încăperi și dependințe. Scara principală este din marmură. La mansardă sunt camerele de serviciu. Corpul B are pivniță, parter și 2 etaje, din care unul parțial mansardat. Este o construcție mai simplă, pivnița având grinzi de fier cu bolțișoare, la parter 2 prăvălii spațioase, la etaje câte 8 camere.
În prezent este administrat de omul de afaceri Dragoș Petrescu, care deține și lanțul de cafenele City Grill.
În octombrie 2014, aproximativ 2.500 de clienți treceau, în fiecare zi, pragul restaurantului, iar 36% dintre ei erau străini.



-"Palatul CEC"
Piatra de temelie a Palatului CEC a fost pusă în 8 iunie 1897, în prezența Regelui Carol I al României și a Reginei Elisabeta.
Până în 1875, în acel loc se aflaseră mănăstirea și hanul "Sfântul Ioan cel Mare". Datând din secolul al XVI-lea, așezămintele au fost restaurate de Constantin Brâncoveanu în anii 1702 - 1703 pentru ca apoi, degradându-se, să fie demolate în anul 1875. Actuala clădire a fost ridicată după demolarea primului sediu al Casei de Depuneri (ridicat la rândul lui în locul mânăstirii).
Realizată după planurile arhitectului Paul Gottereau, cu elemente specifice din arhitectura franceză de la sfârșitul secolului XIX, Palatul CEC a fost terminat în anul 1900.
În prezent, palatul găzduiește sediul CEC Bank, urmașa vechiului CEC (Casa de Economii și Consemnațiuni)
Palatul, construit în stil eclectic, se termină cu o cupolă de sticlă și metal. Intrarea este încununată de un fronton în semicerc sprijinit de câte o pereche de coloane de stil compozit.
Cele patru volume de colț, decorate cu frontoane și steme, sunt acoperite de cupole în stil renascentist. O cupolă mult mai mare acoperă holul central al edificiului, în care funcționează diferite ghișee ale instituției.
Decorația judicioasă a fațadelor, echilibrul volumelor care îl compun fac din acest palat un interesant monument de arhitectură a orașului.
CEC-ul ca instițutie a fost înființat în anul 1864 printr-o lege inițiată de către Alexandru Ioan Cuza. La inceput a funcționat în diverse imobile, după care în anul 1875 s-a început construirea unui sediu propriu. Pe locul în care se află azi CEC-ul se găsea atunci biserica Sfântul Ioan cel Mare, care a fost demolată pentru a face loc primei construcții. CEC-ul se dezvoltă rapid, astfel încât vechiul sediu devine neîncăpător. Se hotărăște demolarea lui și pe același loc s-a început construcția actualului sediu, după planurile arhitectului francez Paul Gottereau. Începutul lucrărilor a fost marcat printr-o ceremonie care a avut loc la 8 iunie 1897. Printre participanți se număra familia regală, membri ai guvernului, membri din consiliul de administratie CEC și arhitectul Paul Gottereau. Construcția a fost terminată în anul 1900 și de atunci CEC-ul a funcționat în această clădire fără a se face alte modificări notabile.



-Cladirea care adaposteste Muzeul National de Istorie a Romaniei
Cladirea este cunoscuta si ca "Palatul Postelor", deoarece pana in 1970 aici a fost sediul fostei intreprinderi PTTR (Posta- Telefon- Telegraf- Radiorelee).
În 1892 a fost elaborată legea pentru construirea Palatului Poștelor. În vremea aceea, poșta ținea de Ministerul de Interne, care a fost însărcinat să aloce o sumă substanțială. În lege se specifica: ŤSe deschide pe seama Ministerului de Interne un credit de 3.000.000 de lei aur, care se va acoperi printr-o emisiune de rentă sau prin orice alte mijloace va găsi guvernul mai nimeritť.
În același timp, arhitectul Alexandru Săvulescu, desemnat să realizeze planurile noii clădiri, a fost trimis să viziteze mai multe capitale europene și să studieze clădirile de poștă de acolo, împreună cu directorul poștelor de atunci, Ernest Sturza. Au sudiat palatele poștelor din Paris, Viena, Torino, Milano, Veneția, Budapesta, Zurich și Geneva. La întoarcere s-a elaborat un plan care a fost înaintat Ministerului de Interne. Acesta a avut ca inspirație și ca model clădirea poștei din Geneva.
Edilii orașului București au hotărât să înalțe Palatul Poștelor pe un teren pe care, în secolul al XVII-lea, se aflau casele marelui agă Constantin Bălăceanu, pe locul cărora domnitorul Constantin Brâncoveanu a construit un mare han ce i-a purtat numele ("Hanul Constantin Vodă"). Incendiul din anul 1847, care a cuprins o mare parte din oraș, a distrus hanul, ale cărui ruine au fost demolate până în 1862. Terenul se afla de cealată parte a străzii, față în față cu cel pe care s-a construit, în aceeași perioadă, Palatul C.E.C..
Lucrările de construcție efectivă a palatului au început în 1894, la punerea pietrei de temelie fiind prezenți, în cadrul unei ceremonii, regele Carol I al României, primul-ministru Lascăr Catargiu, miniștrii cabinetului, prefectul poliției și primarul Capitalei.
Planurile Palatului Poștelor și Telegrafului au fost realizate de arhitectul Alexandru Săvulescu în stil neoclasic, care amintește de arhitectura palatului poștelor din Geneva. Fațada principală are trepte pe toată lungimea ei și un portic susținut de 10 coloane dorice. Extremitățile, formate din două volume proeminente, sunt înălțate și acoperite de câte o cupolă.
Palatul a fost inaugurat în anul 1900, pentru beneficiarul său inițial, Poșta Română.
Poșta centrală a orașului a funcționat în acest palat până în 1970, când au început lucrări de renovare a clădirii și de amenajare a Muzeului Național de Istorie, inaugurat în anul 1972.
La 29 aprilie 2012, pe treptele palatului a fost dezvelită Statuia împăratului Traian, cu o înălțime de 2,15 metri, turnată din aproximativ 500 de kilograme de bronz. La inaugurarea monumentului, directorul Muzeului Național de Istorie, Ernest Oberländer Târnoveanu, a declarat că “Muzeul are mari probleme de structură, mai ales la colțuri și în partea dinspre Calea Victoriei (unde e montată statuia). De aceea, clădirea urmează să intre în consolidare. În aceste condiții, cele 500 kg nu fac deloc bine muzeului, mai ales în zona treptelor, care și așa sunt șubrede”.

-Palatul bancii Chrissoveloni
Construit in 1928, dupa planurile arhitectilor G.M.Cantacuzino şi A. Schmiedigen.


-Palatul fostei societati de asigurari "Dacia Romana"
Construit in 1880.
Edificiul a fost construit la sfarsitul secolului al XIX-lea pe locul unde s-a aflat Biserica Ghiorma Banul (a Grecilor) si Hanul Grecilor. A fost restaurat intre anii 1977 si 1983. Ocupand coltul dintre strazile Lipscani, Smardan si Stavropoleos, cladirea are o fatada lunga si pe strada Stavropoleos. Ornamentele, exceptional de bogate, sunt de factura neoclasica, cu elemente de Renastere. Etajul I are ferestrele incununate cu frontoane sprijinite pe coloane ionice; intrarea este subliniata prin coloane dorice la parter si ionice la etaj, incadrate de coloane corintice inalte. Intreaga fatada este impodobita cu busturi in medalioane, cu gru-puri de personaje, toate in relief. Pe coltul dintre cele trei strazi cladirea este incununata de o cupola, cu un grup de personaje in varf. Interioarele cladirii sunt la fel de somptuoase ca si exterioarele: holul central, deschis pe trei niveluri, este imbracat in marmura, cu vitralii si ornamente au-rite; lumina se cerne printr-un luminator octogonal, a carui forma se acorda cu forma holului.



-Palatul Bancii Nationale a Romaniei
Preluând terenul ocupat de un han în secolul al XVII-lea, construcția palatului BNR arată dimensiunea economică survenită în anul 1880 și orientarea spre cultura europeană. Modernizarea urbană a fost ghidată de arhitecți formați la École de Beaux Arts din Paris. Astfel, prin așezarea sa în zona istorică, BNR a încurajat formarea districtului financiar. Arhitectura aparține Renașterii înalte franceze, ca fațadă avem un statuar de foarte bună calitate ( I. Georgescu, Ștefan Ionescu Valbudea), aceleași detalii continuă în interior, prin holul central și scările monumentale pană la etajul principal. Pictura murală a fost realizată de G. D. Mirea, Nicolae Grigorescu (1894) și Eugen Voinescu (1893). Conceput pentru o piață mare, palatul este însă înconjurat de străzi înguste, văzut doar din perspective tangențiale de-a lungul străzilor laterale.



-Blocul Adriatica-Trieste, construit in 1922



-"Biserica Alba"
Datează din secolul al XVIII-lea și este clasificată ca monument istoric de arhitectură de interes național.
Ctitorii ei sunt preotul Neagu Darvas, jupâneasa Rada și jupâneasa Visa.
Pe tot parcursul secolului al XX-lea, biserica Albă a cunoscut numeroase lucrări de reparații interioare și exterioare, în anii 1909, 1914, 1941, 1945, 1964, 1977, 1988, 2012-2014.
Cu ocazia săpăturilor arheologice întreprinse în anul 2012, au fost identificate ruinele zidurilor altarului, catapetesmei și naosului de la această primă biserică, altarul acesteia fiind situat pe locul pronaosului bisericii de azi.
Poarta hramul Sfantului Nicolae.



Desi o artera dominata de constructii vechi, de mare valoare istorica si arhitecturala, din pacate pe Calea Victoriei s-a construit in ultimii ani si unele cladiri ultramoderne, care nu se incadreaza in arhitectura zonei, cum ar fi "Hotelul Novotel" (construit pe locul vechii cladiri a Teatrului National, cladire construita in 1852 si distrusa in august 1944 de bombardamentele aviatiei germane) sau "Bucharest Financial Plaza".

2. Zona denumite "Lantul Bulevardelor", paralela cu Calea Victoriei.


-"Casa Ion Camarasescu"
Construita in 1920, dupa planurile arhitectului Ion D. Berindei.


-Cateva case si vile vechi, situate pe Bdul. Lascar Catargiu,intre intersectia cu strazile Gina Patrichi si Gh. Manu.


-Observatorul astronomic "Amiral Vasile Urseanu"
Construit in 1910.


-"Casa Dinu Lipatti"
A fost locuinta marelui pianist. Construita in 1902 dupa planurile arhitectului Petre Antonescu.
A fost recent renovata si transformata in muzeu.


-Cladirile care adapostesc "Academia de Studii Economice", situate langa Piata Romana.
A fost infiintata in 1913, initial sud denumirea de "Academia de Inalte Studii Comerciale si Industriale", din 1967 purtand denumirea actuala.
Aceasta functioneaza in "Palatul Academiei Comerciale", construit între anii 1916-1926, după planurile arhitecților Grigore Cerchez, Edmond van Saanen Algi și Culina Arghir.


-Unele blocuri construite in perioada interbelica


-"Palatul Societatii de Gaz si Electricitate"
Construit in 1933, in stil neoromanesc, dupa planurile arhitectului Paul Smarandescu.


-Casa Otetelesanu


-Blocul Aro-Patria
Construit in 1929- 1931, dupa planurile arhitectului Horia Creanga.


-Hotelul Lido
A fost inaugurat în august 1930.
A fost deținut de doctorul Constantin Angelescu, fost senator și prim-ministru al României, decedat în 1948. Imobilul a intrat în proprietatea statului în anii 1950, în perioada terorii comuniste și ulterior, a fost scos la mezat în 1993 și împărțit - tot ilegal - între stat și niște particulari (frații Păunescu).
Deși la data de 22 septembrie 1999 decizia judecătorească prin care s-a constatat inexistența dreptului de proprietate al Statului Român asupra hotelului Lido a devenit definitivă și irevocabilă, la data de 25 octombrie 1999, Statul Român, prin intermediul președintelui FPS, Radu Sârbu, a scos la licitație restul de 42% din acțiuni pe care l-ar fi deținut.
Deși cei trei frați Păunescu (Valentin, Viorel și George) nu erau proprietarii hotelului Lido, (ținând cont de faptul că moștenitorii dr. Angelescu dăduseră deja statul în judecată), frații Păunescu au pus ca gaj Casa și Hotelul Lido pentru a obține o mulțime de credite de la Bancorex, Bankcoop sau alți creditori: 16,2 milioane dolari în 1994 și 9,6 milioane dolari în 1995, pentru Valentin Păunescu, 10 milioane dolari pentru Viorel Păunescu și 25 milioane dolari pentru George Păunescu.
Hotelul Lido, care are 119 camere, a fost închis în anul 2010, după ce a fost preluat de moștenitorii fostului proprietar.
Omul de afaceri Mohammad Murad, care controlează și lanțul de hoteluri Phoenicia din București și hotelurile Amfiteatru, Panoramic, Belvedere (Neptun-Olimp), Majestic (Mamaia, Olimp și Jupiter), Perla (Mamaia) și Forum (Costinești), a închiriat hotelul pe 15 ani de la proprietari, cu drept de cumpărare, și a inițiat lucrări de renovare de peste 5 milioane de euro.



-Hotelul Ambasador
Construit in 1937, in stil Art-Deco, dupa planurile arhitectei Arghir Culina.


-Biserica italiana


-Sala Dalles
O doamnă, Elena, moștenitoarea unei familii de greci stabiliți de generații în Valahia, a făcut prin testament o donație către Academia Română, pentru a se înființa "Fundația Ioan Dalles", ca lăcaș de cultură în memoria ultimului său fiu.
Clădirea Fundației “Ioan I. Dalles”, construită de Emil Prager, după planurile arhitectului Horia Teodoru, a fost inaugurată la 27 februarie 1932 cu expozițiile de artă fină George Oprescu și Jean Alexandru Steriadi. După cum se arată în testamentul Elenei Dalles, Asociațiunea Universității Populare din București, care făcea parte din Fundația „Ioan I. Dalles, avea menirea „de a forma caracterele cetățenilor români prin cultivarea și educarea lor sufletească”.
În 1958, comuniștii au plasat în fața sălii un bloc, cunoscut azi ca blocul Dalles.[1]
În general, la Sala Dalles se mai organizează târguri de carte "Kilipirim" (în luna noiembrie) și târguri de cadouri pentru diferite sărbători – sărbătorile de iarnă (1 decembrie-24 decembrie), mărțișor sau Paști.



-Cladirea Universitatii Bucuresti
A fost fondata in anul 1864, fiind a doua universitate infiintata in Romania moderna, dupa universitatea din Iasi.
Functioneaza in "Palatul Universitatii", înalt de 6 etaje, construit în stil neoclasic pe fostul amplasament al Mănăstirii Sfântul Sava. Construirea viitorului sediu al celei mai mari universități din România, Universitatea București, a început în data de 10 octombrie 1857, după planurile arhitectului Alexandru Orăscu, pe locul fostului colegiu Sfântu Sava, și a fost finalizată la 14 decembrie 1869. Corpurile laterale ale palatului au fost ridicate mai târziu, între anii 1912-1926, după planurile arhitectului Nicolae Ghica-Budești.
Împodobirea exterioară a palatului a fost realizată de către Karl Storck împreună cu asistentul său, Waibel, și un elev de-al său, Paul Focșeneanu. Acesta a întocmit în stil clasic relieful de pe frontonul central al palatului, din piatră de Rusciuc. Relieful, distrus la numai 80 de ani de la construcția sa, în timpul bombordamentelor aeriene americane din 4 aprilie 1944, o prezenta pe Minerva încununând artele și științele. În scena centrală, Minerva întindea o cunună de lauri unei figuri alegorice cu o liră în mână, alegoria poeziei. La dreapta și la stânga zeiței apăreau științele și artele, drapate sau nude. Frontonul nu a mai fost refăcut, fragmente recuperate dintre ruine se păstrează la Muzeul de Artă Frederic Storck și Cecilia Cuțescu-Storck din București, str. Vasile Alecsandri nr.16.
Cele patru muze ce împodobesc în prezent fațada clădirii au fost adăugate în 1929, fiind opera sculptorului Emil Wilhelm Becker, pentru care a slujit ca model chiar fiica lui, Else.
Parterul edificiului este construit în bosaj și are ferestre largi în arc de cerc. Primele două etaje sunt decorate cu pilaștri dorici, cu ferestre în arc de cerc la primul etaj. Ultimele 2 etaje, la mansardă, prezintă lucarne decorate. Construcția dispune și de un subsol înalt care servește drept soclu al palatului. Colțurile construcției sunt realizate din corpuri rotunde îmbrăcate în coloane dorice acoperite de cupole.
Inaugurat în 14 decembrie 1869, palatul a fost la început sediul facultăților Universității București, dar și sediul altor instituții de învățământ: Senatul Universității, Academia Română, Biblioetca Centrală, Școala de Arte frumoase, Pinacoteca, Muzeul de Antichități și de istorie Naturală. În timp, odată cu creșterea numărului de studenți, spațiul a devenit insuficient pentru a putea adăposti toate instituțiile, motiv pentru care palatul revine la menirea inițială, sediul facultăților universității. În 1960 în interiorul clădirii își aveau sediul 8 facultăți și peste 80 de laboratoare.
În prezent clădirea găzduiește câteva din facultățile Universității București: Facultatea de Geografie, Facultatea de Matematică si Informatică, Facultatea de Litere, Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, Facultatae de Istorie și laboratoarele specifice facultăților. Facultatea de filozofie inițial a funcționat în această clădire, dar după '89 a fost mutată în sediul amenajat în fosta cantină studențească R3 din Campusul Studențesc Regie.

-Palatul Ministerului Agriculturii, situat in apropierea Pietei Universitatii.
A fost construit in anul 1895, dupa planurile arhitectului Louis Pierre Blanc.



-Palatul Sutu, astazi Muzeul Municipiului Bucuresti.
La porunca postelnicului Costache Gr. Suțu, palatul a fost ridicat între anii 1833-1835, în stil neogotic, după planurile arhitecților vienezi Conrad Schwink și Johann Veit.
Ulterior, pe la 1862, aspectul interior al clădirii a fost mult modificat, în urma unor operații de modernizare executate de sculptorul Karl Storck, prin adăugarea unor elemente arhitectonice printre care și o monumentală scară desfăcută în două brațe, reflectată în imensitatea unei oglinzi aduse de la Murano.


-Spitalul Coltea
A fost primul spital din București, construit la 14 decembrie 1704, din inițiativa spătarului Mihai Cantacuzino, pentru a fi un spital pentru săraci. Organizarea și funcționarea spitalului s-a făcut după modelul spitalului Ospedale di S. Lazzaro e Mendicanti din Veneția.
În anul 1716 este menționat ca farmacist la Spitalul Colțea Johann Stanislaus Gratovsky.
Primele spitale nu reprezintă spitalele de astăzi ci sunt instituții specializate în problemele oamenilor săraci bolnavi sau infirmi. Primul astfel de loc din Țările Române extracarpatice ia naștere în prima jumătate a secolului al XVII-lea în Suceava dar poate cele mai interesante și importante sunt Colțea, Pantelimonul și spitalul Sf. Spiridon din Iași. Cele trei așezăminte sunt mari complexuri monastice unde săracul își păstrează valoarea spirituală iar copiii săraci beneficiau de mici, dădeau de pomană oamenilor ce nu se puteau întreține, ajutau în fiecare an fete sărace să se mărite, contribuiau la răscumpărarea prizonierilor și plăteau taxele de hirotonisire preoților săraci.
Mănăstirea Colțea a fost construită la sfârșitul secolului al XVII-lea sau la începutul secolului al XVIII-lea de către familia Cantacuzino prin spătarul Mihai Cantacuzino. Ca majoritatea spitalurilor ridicate pentru săraci în această perioadă rolul pe care îl are acest așezamânt este acela de a-i ajuta pe cei bogați să își răscumpere greșelile ajutându-i pe săraci. Și în Țările Române săracii nu au alt rol decât de a-i ajuta pe cei bogați să-și găsească iertarea păcatelor. Spitalul era gestionat de opt epitropi, patru primari și patru secundari, care erau supravegheați de marele vornic și marele logofăt, aceștia supravegheau, dar nu puteau să intervină, sarcina lor era de a media relația dintre epitropi și domnie. Cei patru epitropi primari țineau evidențele contabile și răspundeau în fața celor secundari o dată pe an, aceștia erau iertați de dările către vistieria regală.

În incinta mănăstirii, ridicată în perioada 1695-1697, începând cu acest ultim an, spătarul a ridicat un spital cu 24 de paturi după modelul vechiului spital venețian „Santo Lazzaro e Medicanti“, spițerie „cu felurite leacuri și felurite buruieni tămăduitoare“, casă pentru chirurg, școală, odăi pentru dascăli și alte acareturi toate acestea fiind gata pe la 1714-1715 când nepotul său Ștefan le-a împrejmuit pe toate cu un zid. Pe la 1746 cei opt epitropi ai mănăstirii Colțea au considerat că este necesar să crescă veniturile veniturile așezămintelor ridicând un han care se afla, după cum indică planul maiorului Borroczyn întocmit între 1847-1852, aproximativ pe actuala stradă a Doamnei, pe partea stângă cum privim din bulevard, înglobând în curtea sa și biserica Sf. Prooroc Ilie (azi Biserica Bulgară). Perioada de glorie a hanului n-a durat prea mult. După 1785, dată până la care se numărase printre hanurile de frunte ale Bucureștilor, datorită deselor ocupații străine, cutremurelor și incendiilor, dar și nepăsării unor epitropi mai puțin gospodari Hanul Colței începe, încet-încet a se ruina, până când, la exact 100 de ani de la construirea sa este demolat. Biserica și spitalul au fost afectate de un incendiu în 1739 dar au fost refăcute. Cutremurul din 1802, dar și nepăsarea unor epitropi mai puțin gospodari au dus la ruinarea fostului spital, care avea să fie reconstruit în anul 1836 după planurile arhitecților Conrad Schwink și Faiser, construcția fiind isprăvită la 1842.

Nici această clădire nu a rezistat mult fiind la rândul său demolată și înlocuită, la 1887, cu cea pe care o vedem și astăzi.




-Biserica Sfantul Gheorghe Nou
Ultima ctitorie cunoscută a domnitorului Constantin Brâncoveanu, Biserica Sfântul Gheorghe din București este numită și „Sfântul Gheorghe-Nou” pentru a o distinge de un alt important locaș bucureștean, fondat la sfârșitul secolului al XV-lea, „Sfântul Gheorghe-Vechi”.
Aici se află o parte din mâna dreaptă a Sfântului Ierarh Nicolae al Mirelor Lichiei. Moaștele au fost donate Bisericii Sfântul Gheorghe Nou din București de către Bazilica Sfântul Nicolae din Bari, Italia.
În curtea Bisericii Sfântul Gheorghe Nou din București s-a aflat, din anul 1830, prima librărie românească a lui Iosif Romanov, având un mare rol în realizarea solidarității culturale și spirituale a românilor, dorință testamentară a marelui și luminatului voievod român.



-Hanul lui Manuc
În 1806, Manuc ((Manuc Mârzaian), care s-a născut în 1769 la Rusciuc. În vremea sultanului Mustafa al IV-lea obține demnitățile de dragoman și bei. În anul 1808 este numit "Bei al Moldovei"), ajunge în capitala Țării Românești, și este silit să se stabilească aici pe termen lung din pricini legate de războiul ruso-turc. În a doua jumătate a aceluiași an începe construcția hanului, ce va fi terminată în 1808. La vremea aceea, arhitectura sa era destul de inovativă, deoarece Manuc dorea ca hanul său să nu aibă alura de fortăreață a celor din secolul al XVIII-lea.

Terenul pe care este construit a aparținut, până la sfârșitul secolului al XVIII-lea, Curții domnești. Odată cu acest teren Manuc Bei mai cumpără și alte moșii: Dragomireștii din Vale, Dragomireștii din Deal, Curtea Veche, Bolasca, Trămudeasca, Giulești, Popești, Mudurgan, Brobodeț, Hagi-Gheorghe, Cuhnești, și altele, pomenite în testamentul său din 1815.

Arhitectura exactă a hanului în configurația sa inițială nu se cunoaște, însă, din descrierile de la începutul secolului al XIX-lea reiese că la subsol se aflau 15 pivnițe boltite, la parter existau 23 de prăvălii, două saloane mari, zece magazii, camere de servitori, bucătării și un tunel în care încăpeau cam 500 de persoane. Etajul dispunea de 107 odăi, cele mai multe folosite pentru oaspeți. În curtea interioară exista o cafenea și o mică grădină cu fântână arteziană. Între fațada dinspre Dâmbovița și râu se costruise un chei de piatră, lat de peste un metru. Mai târziu, după ce Dâmbovița a fost canalizată pentru deschiderea Halei de Carne, lângă această fațadă s-au mai adăugat câteva prăvălii.

După terminarea războiului ruso-turc, Manuc se mută cu familia sa la moșia Hîncești. Distanța mare îl impiedica acum să mai tragă toate foloasele de pe urma hanului, astfel că hotărăște să îl vândă. Începe să facă demersuri pentru vânzare la sfârșitul anului 1816, dar moare în împrejurări incerte la 20 iunie 1817, posibil printr-un accident de călărie, înainte de a găsi un cumpărător. Deoarece toți copii săi erau minori la acea vreme, averea este administrată de o epitropie. Cea mai mare parte a averii se afla în Țara Românească și era greu de administrat, așa că epitropii moștenitorilor decid să arendeze toate proprietățile.

În decembrie 1827, toate averile din Țara Românească, inclusiv hanul, sunt luate în arendă de Dimitrie D. Dedu și Nicolae Alexiu.

La 11 ianuarie 1838 are loc un cutremur care afectează destul de serios structura clădirii.

Ca rezultat al acestei constatări, se formează o comisie care, după ce inspectează clădirea recomandă dărâmarea și reconstrucția unei mari părți a acesteia. Murat, fiul lui Manuc, acum moștenitor cu drepturi depline, nu este de acord cu această soluție, și timp de mai mulți ani, până în 1841, are loc un șir de jalbe, de cereri, de amenințări și expertize ce au ca obiect reparațiile la han. În cele din urmă, în 1841 sau 1842, Murat decide să vândă hanul, deoarece presiunile pentru reparații erau foarte mari, iar costurile ar fi făcut din păstrarea hanului o afacere neinspirată.

Hanul este cumpărat de pitarul Dimitrie Iconomidis (Economu), în asociere cu alte două persoane. Dimitrie moare în 1854, lăsându-și averea prin testament, împărțită egal celor trei copii. Aceștia continuă să exploateze hanul până în 1860, când îl dau în arendă lui Milan Lomovici. Contractul de arendă nu cuprindea toate încăperile hanului, și avea o valabilitate de patru ani, cu termen la 23 aprilie 1864.

În 1861 sau 1862 stabilimentul este vândut din nou, de această dată proprietar devenind Lambru Vasilescu. Acesta investește în reparația clădirii și îi schimbă numele în "Marele Hotel Dacia" ("Grand Hotel de la Dacie"). Acesta dispunea acum de două săli mari, care în curând au început să fie folosite pentru petreceri ale lumii bune a Capitalei și pentru diferite evenimente mondene. Începând cu iarna anului 1878 în aceste săli au început să fie organizate spectacole de teatru de către I. D. Ionescu. În 1879 la Hotelul Dacia a avut loc spectacolul susținut de iluzionistului american James Lwone, care a atras o mare mulțime. De trei ori pe săptămână aveau loc baluri mascate, și ele de un real succes, datorat în mare parte violonistului Ludovic Wiest, care conducea orchestra.

Hanul a găzduit pe demnitarii care au purtat negocierile de pace ce aveau să pună capăt războiului ruso-turc (1806-1812), precum și convorbirile preliminare. Sala Dacia a găzduit, în anii de dinaintea primului război mondial, întâlnirile politicienilor care doreau intrarea în război și unirea României cu Transilvania și Bucovina (Take Ionescu, Octavian Goga, Barbu Ștefănescu Delavrancea, Nicolae Filipescu ș.a.)

Cădirea a fost supusă unor restaurări importante în anii: 1848, 1863, 1966-1970, 1991–1992 si 2009.

3. Zona cuprinsa intre Piata Universitatii si Intersectia "Leu"


-Cladirea in care functioneaza Cercul Militar National
Lucrările pentru construcția Palatului Cercului Militar Național au început în anul 1911, deși terenul unde urma să se ridice edificiul fusese cedat de Ministerul Domeniilor încă din 1898.
Proiectantul principal al monumentalului Palat al Cercului Militar Național a fost arhitectul român Dimitrie Maimarolu, în colaborare cu Victor Ștefănescu și Ernest Doneaud. Unele din decorațiunile interioare și exterioare la noua construcție a Cercului Militar, inclusiv cei doi mari vulturi plasați spre a fi protectori ai panoului cu firma instituției, au fost executate de sculptorul Ion Schmidt Faur.
Beneficiarul lucrării a fost Cercul militar al ofițerilor din garnizoana București, organizație a ofițerilor români înființată în 15 decembrie 1876.
Fondurile necesare au fost adunate din donații, subscripții și cotizații ale ofițerilor (circa 80%), precum și din subvenții de stat și împrumuturi rambursabile.
Palatul Cercului Militar Național a fost ridicat pe locul fostei Mănăstiri Sărindar, pe un teren mlăștinos.
Cladirea este in curs de renovare.


-Palatul "Eforiei Spitalelor Civile"
A fost ridicată între anii 1885-1886 în stil neoclasic. În timpul bombardamentului din 1944, edificiul și-a pierdut acoperișul, fiind renovată și modernizată după război.
Începând cu 1950, clădirea a găzduit Sfatul Popular al Raionului V. I. Lenin. S-au început lucrări de supraetajare a construcției, însă aceasta a fost finalizată doar în aripa vestică. În anii 1960, palatul a devenit sediul Sfatului Popular al Sectorului V, iar după Revoluția din 1989 sediul Primăriei Sectorului 5. Ca urmare a degradării continue a clădirii, în 2013 sediul primăriei s-a mutat, edificiul urmând să fie consolidat. În 2015, primăria municipiului București a înaintat proiectul de consolidare, reabilitare, extindere și restaurare a fațadei, investiție care urma să costa 17.735.470 euro și să se realizeze în 2 ani. Totuși, până în prezent, acest proces n-a început.


-Cladirea in care functioneaza Primaria Generala a Municipiului Bucuresti
Construită între anii 1906-1910, în stil tradițional, neoromânesc, după planurile arhitectului Petre Antonescu, pe terenul viran situat vizavi de Grădina Cișmigiului, numit “Maidanul lui Duca”.
Construcția a fost realizată de Elie Radu, care a făcut fundația cu un radier general din beton armat de 1m grosime și a realizat planșee de beton armat.
În 1910, la inaugurarea Palatului Ministerului Lucrărilor Publice, Monetăria Națională, a bătut o medalie comemorativă, având pe o față profilul regelui Carol I al României, iar pe cealaltă silueta clădirii.
În 1910 în clădire a fost instalat Ministerul Lucrărilor Publice.
În timpul ocupației germane din 1916-1918, Palatul Ministerului Lucrărilor Publice a fost rechiziționat și transformat în Comandatura Generală Germană.
După Primul Război Mondial, titulatura instituției găzduite în clădire a devenit Ministerul Lucrărilor Publice și al Comunicațiilor.
Clădirea a adăpostit Ministerul Lucrărilor Publice și al Comunicațiilor până la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, când edificiul, avariat în urma bombardamentelor, a fost reconstruit și lărgit tot sub îndrumarea lui Petre Antonescu.
După ce în 1948 Petre Antonescu a renovat clădirea și i-a adăugat încă un etaj, în clădire s-a instalat Primăria Generală, devenită în următorii ani Sfatul Popular al Capitalei.
Până în 2010 clădirea a găzduit sediul Primăriei Municipiului București. Din 2011 a fost începută renovarea clădirii, motiv pentru care instituția primăriei s-a mutat, provizoriu, într-o clădire pe Splaiul Independenței și a plătit o chirie 300 de mii de euro pe lună, însumând peste 20 de milioane de euro în cei șase ani cât a durat renovarea.
În decembrie 2016, primăria a revenit în vechiul sediu, a cărui renovare a costat 28 de milioane de euro. În cadrul lucrărilor de consolidare s-a utilizat o metodă de excepție, de izolare antiseismică a bazei clădirii, care constă în decuplarea structurii de vibrațiile terenului și introducerea izolatorilor antiseismici, aceeași metodă fiind utilizată și la consolidarea Arcului de Triumf din București.



-Cladirea in care functioneaza Colegiul National Gheorghe Lazar
Înființat în 1860, Colegiul Național "Gheorghe Lazăr" este al doilea liceu, ca vechime, din București.


-Cladirea in care functioneaza Arhivele Nationale


-Palatul "Ligii Culturale", construit in 1929.


-Cladirea in care functioneaza Universitatea de Medicina si Farmacie Carol Davila
A fost construita în stil neoclasic francez, amplasată în Sectorul 5 al municipiului București, în apropierea Spitalului Universitar, găzduiește Universitatea de Medicină și Farmacie Carol Davila din București. Clădirea a fost construită în 1902 după un proiect realizat de arhitectul elvețian Louis Pierre Blanc și a fost dată în folosință în data de 12 octombrie 1903.
Subsolul, construit din piatră, este soclul pe care este ridicată clădirea formată din 3 etaje. Fațada principală, simetrică, este formată dintr-un parter înalt în apareiaj, în care pot fi observate ferestrele în arc de cerc. Corpul central, construit în rezalit și înălțat față de cornișa generală, prezintă o colonadă și un fronton bogat ornat. Colțurile fațadei, scoase în față, adăpostesc scările care permit accesul spre etajele superioare. Fațada dinspre parcul din curtea palatului este desfășurată simetric față de cele două volume masive din capetele acoperite cu cupole și prezintă cinci arce în plin cintru. Intrarea principală prezintă și un portal din piatră sculptată.
Statuia dr. Carol Davila, din fața intrării principale, este opera lui Carol Storck și a fost turnată în bronz în atelierele Școlii de arte si meserii din București. Ideea ridicării unei statui a lui Carol Davila a fost exprimată pentru prima dată în cadrul primului congres național de medicină, desfășurat la București în octombrie 1884. Statuia a fost dezvelită în ziua în care a fost inaugurat palatul.
Construcția a însemnat un pas înainte important în evoluția învățământului medical românesc, noua clădire prin spațiul pe care îl punea la dispoziție, a permis o mai bună organizare și desfășurare a actului educațional medical.
La început clădirea a fost și sediul Facultății de Farmacie, în prezent Facultatea de Farmacie își are sediul în strada Traian Vuia.



-Palatul Cotroceni, sediul Presedentiei Romaniei
În anul 1679 domnul Șerban Cantacuzino a ridicat pe dealul Cotrocenilor o mănăstire. Biserica și anexele mănăstirești au fost ridicate în decurs de doi ani. Opera lui Șerban Cantacuzino a fost continuată de Constantin Brâncoveanu, care a poposit adeseori la mănăstire.
În 1862 Alexandru Ioan Cuza a hotărât să utilizeze Mănăstirea Cotroceni ca reședință domnească de vară.
La începutul domniei, Principele Carol I al României primește ca reședință de vară vechile case domnești de la Cotroceni. Carol I hotărăște să construiască în incinta mănăstirii un palat, în folosința moștenitorilor Coroanei, care să-i servească drept reședință oficială în București. Planurile edificiului au fost realizate de arhitectul Paul Gottereau în stil clasic venețian.
În mai 1883 se deschide Guvernului un credit de 1 700 000 de lei pentru dărâmarea vechilor case domnești și construirea palatului de la Cotroceni. Construcția a început în anul 1888. Mai târziu, arhitectul român Grigore Cerchez a reconceput aripa nordică în stil național romantic, adăugând o sală mare, cu o terasă deasupra și două foișoare cu coloane, dintre care unul era replica faimosului foișor de la Mănăstirea Hurezi. Principesa Maria și Principele Ferdinand s-au mutat la Cotroceni în martie 1896.
Între anii 1949 - 1976, Palatul Cotroceni a devenit Palatul Pionierilor. Avariat în timpul cutremurului din 1977, lucrările de restaurare au durat aproximativ 10 ani, fiind coordonate de arhitectul Nicolae Vlădescu.
În anul 1984, la ordinul președintelui Nicolae Ceaușescu a fost demolată biserica mănăstirii, ridicată de Șerban Cantacuzino.
Palatul Cotroceni a devenit după Revoluția română din 1989 reședința oficială a Președintelui României.



-Statuia "Geniului Leu"