Despre comunism

Kapпaтй a scris:

Propaganda comunista, ieftina cum ca vai ce bine era, nu dau 2 bani pe asemenea timpenii.

Doar faptul ca nu aveai libertate si erai tinut fara acces la diferite informatii si la ce se intampla in lume trebuie sa te puna pe ganduri cat de "bine era". In acele vremuri nu te plimbai la orice ora vroiai in toata Europa si faptul ca ai libertate inseamna ceva enorm dar cand ai ochelari de cal normal ca nu vezi ce e de vazut si vezi doar lozinci ieftine fara valoare.

El vede lucrurile dintr-o perspectiva pur teoretica, probabil daca traia mai mult in comunism ar fi fost dedicat, de altfel e fiu de mic nomenclaturist si smenar local si poate mai mult ca sigur informator. dar nu la informatii la gara.

Vorba aia ce e tata-tu? turnator, si ma-ta? filatoare...

dan tm a scris:

Vorba aia ce e tata-tu? turnator, si ma-ta? filatoare...

Buna asta!

Iar rezultatul acestor specimene ce este? Un indoctrinat cu creierul spalat, un comunist infocat care doar sfarsitul vietii il mai scapa de "binele comunist".

Nu prea era ok in comunism. Totul era pe cartela, alimentele rationalizate si de proasta calitate. Imi aduc aminte de imaginea trista cu alimentarele in care dominau muntii de conserve de mazare tare ca piatra care nu fierbea sau stivele de creveti vietnamezi pe care nu-i puteam consuma ca era criza de ulei comestibil...

El nu a simtit astea, tata-su era gestionar a si spus ca fura de la altii, probabil taia din ratii si dadea la altii, el a avut cam tot ce se putea, apoi brusc a ramas fara locul de unde se aproviziona si a trebuit sa se descurce cu putin.

Nu e usor.

ldh80 a scris:

, sa intelegem contextul istoric in care au aparut si s-au dezvoltat aceste ideologii! Altfel facem numai lozinci, pro sau contra!

Prin acest topic vreau doar sa prezint faptele istorice legate de ideologia comunista, asa cum au fost, dar mai ales contextul istoric in care a aparut si s-a dezvoltat aceasta ideologie!


Numărul de morți, criza de produse și corupția din timpul Primului Război Mondial au dus la nemulțumirea crescândă a populației ruse față de autocrația țaristă. Cererile de încetare a războiului erau tot mai frecvente din partea armatei și populației civile. Soldații tindeau chiar să fraternizeze cu inamicii.
 În martie 1917, unitățile militare din St. Petersburg au refuzat sa execute ordinul Țarului Nicolae al II-lea de a suprima greva muncitorilor prin forță. Armata s-a aliat cu muncitorii, iar la 15 martie 1917 l-au forțat pe țar să abdice în timpul Revoluției din Februarie.

După abdicarea țarului a fost creat un guvern provizoriu condus de cneazul Lvov care a proclamat dreptul la libertate politică, susținut de menșevici, social-democrați moderați. În multe orașe, muncitorii și soldații s-au organizat în soviete pentru a cere schimbări sociale, declarându-se adversarii puterii guvernului provizoriu.

Florin ,calm ! ;contextul istoric pe banuiesti ca-l stii,care este prezentat oficial,nu este sigur si cel real !
Contextul ala istoric ,care il tot sustii,prin ,sa zicem autosugestie,nu sustine ,si nici nu a sustinut ceva real ,niciodata ,iar rezultatele acelui context istoric, inca se vad in contextul politicii de astazi !
Nu am sa inteleg ce treaba are razboiul ( wwI )cu politica tarista ,cand, acel mare ideolog, a fost sutinut din exteriorul Rusiei,iar nu din interior,asa cum este prezentat, iar tarul nu prea cred ca a abdicat,asa cum gresit se sustine ( ca nu vad motivul pentru care l-au eliminat pe tar si ai lui,decat daca pentru ei nu ar fi reprezentat o amenintare reala, avand o foarte puternica sustinere din partea populatiei !) , dar pare-se ca inca ideologia si populismul comunist ,este inca in picioare, si se datoreaza perfect , opusului ei, democratiei,care nu ar exista ca forma de dominare ,distinctiva vorbind si care o ''sustine'' .

Citi sint comunisti in topul asta?
http://www.timpul.md/articol/topul-celor-mai-sangerosi-dictatori--vezi-care-sunt-dictatorii-care-au-omorat-cei-mai-multi-oameni-56983.html
http://epochtimes-romania.com/news/topul-dictatorilor-care-au-omorat-cei-mai-multi-oameni---214533

http://adevarul.ro/locale/alba-iulia/calvarul-sasilor-transilvania-deportati-lagarele-rusia-povestea-supravietuitori-cugir-sebes-1_57ad6ca45ab6550cb8afe0f0/index.html

Militia si Securitatea si-au facut datoria,

http://adevarul.ro/locale/brasov/nicolae-tomaziu-ultimul-supravietuitor-allagarului-munca-canalul-mortii-100-ani-s-a-retras-manastire-isi-scrie-memoriile-1_57ad90c65ab6550cb8b0e148/index.html

http://adevarul.ro/locale/pitesti/elena-ion-arnautoiu-supravietuitoare-disidentei-anticomuniste-nici-nu-stiu-undesunt-mormintele-parintilor-fratilor-mei-1_57acd7b45ab6550cb8ad2250/index.html


Altii insa erau rugati de militieni se de securisti sa ii rezolve de un frigider, de ceva ...

El dă copy-paste la articolele unor îmbuibați ai defunctului regim. El vede că azi îi lipsesc niște lucruri pe care nu mai poate să le achiziționeze pe sub mână cum făcea taică-su. Realitatea pentru el e mai dură, nu e ușor azi să produci 100 de lei. L-aș lua să explice urmașilor luptătorilor din zona Nucșoara ce bun a fost comunismul. Mai colaborez cu câte o publicație și an făcut documentare la fața locului, să vad cum ar spune el ălora de au stat prin munți ani întregi ce bun a fost cimunismul.

Totusi ,inchide topicul asta cineva vreodata ?
mai lipseste Catalina sa n-e ""transpuna "" de pe larga lui cale cateva recenzii despre linia Botosaniului si ne facem de r.... complet !

Titlul topicului este destul de clar. Si totusi ati intrat sa cititi subiectul ...Eu consider ca era mai bine in comunisc, acum deja avem acces la prea multa informatie, si asta ne ocupa foarte mult timp .
Imi e dor sa citesc o carte , sa ma plimb mai mult, dar uneori acest acces la informatie imi ocupa prea mult timp.
Mi-ar placea sa vad un topic despre proiectele mari facute in comunism .

laur 133 a scris:

Titlul topicului este destul de clar. Si totusi ati intrat sa cititi subiectul ...Eu consider ca era mai bine in comunisc, acum deja avem acces la prea multa informatie, si asta ne ocupa foarte mult timp .
Imi e dor sa citesc o carte , sa ma plimb mai mult, dar uneori acest acces la informatie imi ocupa prea mult timp.
Mi-ar placea sa vad un topic despre proiectele mari facute in comunism .

Ma indoiesc ca aici e locul unui asemenea topic( despre comunism),dar fie !
Poate mai realista e propunerea asta ! , sa vedem acum cum vor curge raurile de cugete si marete laude la adresa stimabilului socialism,;cum ziceam mai sus intr-un raspuns adresat lui Florin ( ldh80) , inca din pacate mai exista puterea de manifestare a acestui curent .
Sigur i realizarile apartin poporului roman,si au fost opera,creatia si munca celor de acum trecuti,si beneficiari noi; dar noi ce lasam? o tara depopulata ?

Marile proiecte din comunism nu sint greu de identificat

alfabetizarea
electrificarea
industrializarea
agricultura
desecari si irigatii
baraje si regularizari de riuri

la ceste realizari putem discuta modul de realizare plusuri si minusurile, abuzurile si efectele etc.

@ndrey a scris:

ldh80 a scris:

, sa intelegem contextul istoric in care au aparut si s-au dezvoltat aceste ideologii! Altfel facem numai lozinci, pro sau contra!

Prin acest topic vreau doar sa prezint faptele istorice legate de ideologia comunista, asa cum au fost, dar mai ales contextul istoric in care a aparut si s-a dezvoltat aceasta ideologie!


Numărul de morți, criza de produse și corupția din timpul Primului Război Mondial au dus la nemulțumirea crescândă a populației ruse față de autocrația țaristă. Cererile de încetare a războiului erau tot mai frecvente din partea armatei și populației civile. Soldații tindeau chiar să fraternizeze cu inamicii.
 În martie 1917, unitățile militare din St. Petersburg au refuzat sa execute ordinul Țarului Nicolae al II-lea de a suprima greva muncitorilor prin forță. Armata s-a aliat cu muncitorii, iar la 15 martie 1917 l-au forțat pe țar să abdice în timpul Revoluției din Februarie.

După abdicarea țarului a fost creat un guvern provizoriu condus de cneazul Lvov care a proclamat dreptul la libertate politică, susținut de menșevici, social-democrați moderați. În multe orașe, muncitorii și soldații s-au organizat în soviete pentru a cere schimbări sociale, declarându-se adversarii puterii guvernului provizoriu.

 Florin ,calm ! ;contextul istoric pe banuiesti ca-l stii,care este prezentat oficial,nu este sigur si cel real !
Contextul ala istoric ,care il tot sustii,prin ,sa zicem autosugestie,nu sustine ,si nici nu a sustinut ceva real ,niciodata ,iar rezultatele acelui context istoric, inca se vad in contextul politicii de astazi !
 Nu am sa inteleg ce treaba are razboiul ( wwI )cu politica tarista ,cand, acel mare ideolog, a fost sutinut din exteriorul Rusiei,iar nu din interior,asa cum este prezentat,  iar tarul nu prea cred ca a abdicat,asa cum gresit se sustine ( ca nu vad motivul pentru care l-au eliminat pe tar si ai lui,decat  daca pentru ei nu ar fi reprezentat o amenintare reala, avand o foarte puternica sustinere din partea populatiei !) , dar pare-se ca inca ideologia si populismul  comunist ,este inca in picioare, si se datoreaza perfect , opusului ei, democratiei,care nu ar exista ca forma de dominare ,distinctiva vorbind si care o ''sustine'' .

La sfarsitul secolului 19 si inceputul secolului 20, Imperiul Tarist (Rus), se prezenta ca un imperiu anacronic, macinat de multiple contradictii interne (intre rusi si ne-rusi, intre patroni si muncitori, intre tarani si nobili, intre intelectuali si sistemul autocratic si despotic tarist, etc), cu puternice ramasite feudale (in relatiile de productie si in organizarea sociala) in plina epoca moderna!

Conducerea ultimului tar Nicolae al doilea a fost dezastroasa, sub raport economic, social si militar.

Invrangerea categorica a Imperiului Tarist de catre Japonia in razboiul din anii 1904-1905 si Revolutia din 1905 ilustreaza starea de agonie in care se gasea Imperiul Tarist.

Relevanta pentru situatia economica si sociala din Imperiul Tarist la inceputul secolului 20 (si pentru a intelege cum au profitat comunistii condusi de Lenin de o situatie existenta si au reusit sa preia puterea in fostul Imperiu Tarist), este o scurta biografie a ultimului tar Nicolae al doilea.

Nicolae s-a suit pe tron pe 1 noiembrie 1894, şi la scurtă vreme după aceea s-a căsătorit cu Prinţesa Alix (din acel moment înainte Împărăteasa Alexandra Feodorovna). Ei au avut cinci copii: Marile Ducese Olga, Tatiana, Maria, Anastasia şi Ţareviciul Alexei. Titlul de Ţar, derivat din titlul roman Cezar, ajuns în rusă prin bizantinul Kaisar, a fost abolit oficial în 1712 de Petru cel Mare, dar a fost folosit în mod neoficial de-a lungul domniei lui Nicolae.

Titlul său oficial era: Noi, Nicolae al Doilea, prin mila lui Dumnezeu, Împărat şi Autocrat al Întregii Rusii, Ţar al Moscovei, Kievului, Vladimirului, Novgorodului, Astrahanului, Poloniei [11], Siberiei, Crimeii, Georgiei, Stăpân al Pskovului, Mare Duce de Smolensk, Lituania, Volkinia, Podolia şi Finlanda, Prinţ de Estonia, Livonia, Curlanda şi Semgalle, Samogiţia, Bialostok, Karelia, Tver, Iugoria, Perm, Viatka, Bulgaria şi al altor ţări, Stăpân şi Mare Duce al Novgorodului de Jos, Cernigov, Riazan, Poloţk, Rostov, Iaroslav, Belosero, Oudoria, Obdoria, Condia, Vitebsk şi a toată Regiunea de Nord, Stăpân şi Suveran al Ţinutului Iveriei, Kartaliniei, Kabardinei şi al Provinciilor Armeneşti, Suveran al Prinţilor Montani şi Circasieni, Stăpân al Turkestanului, Duce de Schleswig, Holstein, Stormarn, Ditmarschen şi Oldenburg, Prinţ Moştenitor de Norvegia, şi aşa mai departe, şi aşa mai departe, şi aşa mai departe.

a festivităţile de încoronare de la Moscova din 1896, mai multe mii de persoane au fost călcate în picioare şi au murit în îmbulzeala iscată la ceremonie. Nicolae a aflat despre catastrofă mai târziu în aceeaşi zi şi a vrut să anuleze festivităţile care urmau, dar a fost convins să nu facă asta de rude şi de sfetnici. Mulţi au văzut decesele ca pe o prevestire nefastă. Nicolae nu era pregătit suficient să domnească după moartea neaşteptată a tatălui său. Logodna sa cu Prinţesa Alix s-a făcut doar cu puţină vreme înainte de moartea tatălui său, iar căsătoria s-a făcut la scurtă vreme după funeralii. Nicolae a trebuit să facă faţă imediat sarcinii de a fi Autocrat al Rusiei într-o perioadă de maximă agitaţie politică. Nicolae al II-lea s-a dovedit incapabil să facă faţă sarcinilor combinate ale conducerii ţării în timpul unor situaţii agitate din punct de vedere politic şi ale conducerii armatei ruse în cel mai mare conflict internaţional de până atunci.

El s-a bizuit foarte mult pe sfaturile unchilor săi, Marii Duci (fraţii răposatului său tată), şi de asemenea pe sfatul vărului soţiei sale, Kaiserul Wilhelm. Aceste sfaturi corespundeau mai degrabă interesului „Vărului Willy”, care spera să prevină crearea unor legături mai apropiate dintre Rusia pe de-o parte şi Anglia şi Franţa pe de altă parte. Un război cu Japonia, prost planificat şi condus, (1904–1905), a adus mari pierderi Rusiei, iar temerile de un conflict mai mare au contribuit la Antanta Ruso-Engleză, alianţă de care Wilhelm se temea aşa de mult.

Nicolae făcea faţă şi unor dificultăţi interne, nu numai situaţiei internaţionale tensionate. Bunicul său, Ţarul Alexandru al II-lea, fusese asasinat într-un atentat pus la cale de revoluţionari, deşi el era cel care făcuse foarte mult să îmbunătăţească situaţia economică şi socială din Rusia. Revoluţionarii nu erau dornici să obţină puterea în cadrul regimului existent, ci luptau pentru răsturnarea ţarismului (în copilărie, Nicolae şi familia lui au supravieţuit unei tentative de asasinat cu bombă plasată în tren).

Radicalizarea grupurilor politice era consecinţa refuzului ţarului Alexandru al II-lea de a accepta cererea secţiunii liberale a nobilimii de adoptare a unei forme de guvernare reprezentativă (nu un regim parlamentar şi cu atât mai puţin un sistem bazat pe sufragiu universal, era vorba doar de un sistem tipic epocii, care să fie bazat pe o adunare consultativă în care să poată avea loc o dezbatere de idei între membrii claselor privilegiate şi educate ale ţării); refuzul ţarului dealtminteri reformator din 1860, de a accepta o adunare naţională, a avut consecinţe extrem de grave şi nefaste pe termen lung: a lipsit Rusia de acea "şcoală" care să ridice, în timp, nivelul politic al publicului - aşa cum se întâmpla în acei ani în Prusia, de exemplu - şi în acelaşi timp a lipsit administraţia de serviciile a sute de oameni capabili.

Începând cu domnia lui Petru cel Mare, clasa privilegiată ca şi împăraţii ruşi au înţeles că fără o reformă care să modernizeze ţara, aceasta va continua să piardă influenţă şi putere în raport cu celelalte naţiuni ale Vestului (ţarul Nicolae al II-lea însuşi a înţeles probabil asta, când conştient fiind de faptul că Rusia cea înapoiată economic şi industrial nu este capabilă să producă armamentul modern de care Austro-Ungaria erau totuşi capabilă, dar nici să şi-l procure cumpărându-l pe piaţă la preţurile exorbitante cerute, a încercat să aranjeze semnarea unor înţelegeri internaţionale "de dezarmare" care să interzică imperiului rival acest tip de armament, în ciuda faptului că era ţara cea mai populată, mai întinsă şi bogată în resurse a Europei. Pentru ţarul Alexandru al II-lea însuşi, înfrângerea Rusiei în războiul Crimeii de către ţările occidentale, a fost un semnal că fără reforme, ţara nu-şi va putea permite să joace un rol militar şi politic pe măsura dimensiunii ei.

De aceea bunicul lui Nicolae, ţarul Alexandru al II-lea, a adoptat o lege de abolire a iobăgiei, dar din cauza opoziţiei majorităţii moşierilor, legea a devenit un compromis care era probabil nefavorabil ţăranilor în majoritatea cazurilor, dar care a fost totuşi profitabilă pentru stat.
Acest fapt i-a dezamăgit enorm atât pe ţărani, cât şi mai ales pe membrii radicali ai intelighenţiei, care pledau cauza ţărănimii. Pe acest fond al dezamăgirii provocate de refuzul lui Alexandru de a adopta o formă de guvernare reprezentativă şi de nemulţumire provocată de o lege de abolire a iobăgiei nefavorabilă majorităţii populaţiei, unii membrii ai intelighenţiei au concluzionat că o reformă justă ca şi o veritabilă modernizare a ţării nu poate avea loc decât răsturnând regimul ţarist; dintre aceşti blazaţi s-au recrutat viitorii revoluţionari.

Ultimii doi ţari care au urmat - Alexandru al III-lea şi Nicolae al II-lea - au încercat să menţină intactă arhaica autocraţie: după asasinarea ţarului Alexandru al II-lea, prost sfătuiţi fiind de cercurile conservatoare, succesorii acestuia - ţarul Alexandru al III-lea şi fiul lui, ţarul Nicolae al II-lea - nu numai că n-au accelerat sau măcar stopat reformele adoptate de părintele şi bunicul lor, şi care erau atât de necesare pentru modernizarea şi stabilizarea socială a Rusiei, şi care erau deja cerute insistent de către elita intelectuală a ţării, aceştia au ales să revină chiar şi asupra acestor timide şi insuficiente reforme deja adoptate de ţarul răposat: educaţia, şi aşa neglijată de regim, a devenit încă şi mai des subiect al restricţiilor, activitatea oganelor de administraţie locală (zemstvo-urile) a fost împiedicată, iar comunele au devenit subiect de control strict, prin adoptarea în 1889 a unei legi care introducea funcţia de "zemsky nacialnik", în timp ce funcţia electivă a judecătorului de pace a fost abolită, iar guvernul a fost autorizat să asume puteri sporite în situaţiile în care ordinea publică era socotită a fi în pericol; până şi eforturile absolut apolitice ale zemstvo-urilor au fost obstrucţionare de puterea centrală.

Conflictul între societatea rusă care devenea din ce în ce mai educată, urbană şi complexă, pe de-o parte, şi fosilizata autocraţie pe de cealaltă, s-a acutizat cu ocazia foametei din 1891, când guvernul s-a arătat incapabil să organizeze eficient ajutorarea ţăranilor muritori de foame şi când societatea civilă însăşi s-a organizat pentru ajutorarea ţăranilor calamitaţi. Faptul că guvernul ţarist a pus interesul de clasă al membrilor lui (moşierimea) mai presus de supravieţuirea milioanelor de ţărani victime ale foamei şi holerei, atunci când a amânat în plină criză alimentară pentru o lună interdicţia exporturilor de cereale (oferind astfel ocazia proprietarilor de latifundii să încheie contracte de export), a radicalizat şi mai mult stratul de membrii ai profesiilor liberale.

Înfrângerea din războiul cu Japonia a întărit şi extins opoziţia internă faţă de regim, ducând la izbucnirea Revoluţiei din Februarie 1905 pe parcursul căreia au avut loc greve şi revolte locale. Populaţia şi chiar şi bogaţii industriaşi protejaţi ai regimului, îl considerau pe Nicolae al II-lea responsabil de dezastru, printre altele şi pentru că a trimis trupele şi marina înarmate mai prost decât chiar adversarul "asiatic". Făcând băşcălie de ştirea că ţarul a trimis icoane trupelor demoralizate, pentru a le încuraja, generalul Dragomirov zicea că "japonezii ne bat cu mitralierele, dar nu contează, noi o să-i batem cu icoane." De altfel, în afară de a fi vinovat pentru că a implicat armata într-un război fără a o fi pregătit în prealabil din punct de vedere material, regimul lui Nicolae al II-lea a săpat moralul soldaţilor implicându-i în acţiuni de reprimare a miilor de revolte care izbucneau peste tot în vastul imperiu, fapt care în mod inerent deturna armata de la scopul ei normal şi de la pregătirea ei pentru război.

Revoluţia din Februarie l-a forţat pe Nicolae să accepte un parlament ales prin vot indirect, Duma, concesie făcută publică prin Proclamaţia din Octombrie, asta nu înainte de a masacra 200 de manifestanţi (alte surse vorbesc despre mai mult de o mie de oameni masacraţi pe 9 ianuarie 1905[26]) paşnici şi favorabili ţarismului în 9 /22 ianuarie 1905 (dată care a rămas sub numele de "Duminica sângeroasă", ţarul însuşi căpătând numele de "Nicolae sângerosul"[28]), plus masacrarea altor 2000 de grevişti la Odessa, cu ocazia procesiunii de omagiere a marinarului omorât de ofiţerii de pe crucişătorul Potemkin (acostat temporar în port), pentru că s-a făcut purtătorul mesajului echipajului care nu voia să mănânce carne cu viermi.

Relaţiile lui Nicolae cu noua Dumă nu au fost foarte bune. Prima Dumă, cu o majoritate a Cadeţilor, a intrat imediat în conflict cu ţarul. Nicolae a hotărât demiterea premierului liberal moderat Serghei Witte şi dizolvarea Dumei. După ce şi în a doua Dumă au apărut probleme similare, noul prim-ministru Piotr Stolîpin a dizolvat-o în mod unilateral şi a schimbat legile electorale pentru a permite alegerea mai multor conservatori în viitorele adunări parlamentare. Astfel s-a ajuns la dominaţia liberal-conservatorilor din Partidul Octombrist al lui Alexandr Grucicov. Stolîpin, un politician abil, avea planuri ambiţioase de reformă. Acestea cuprindeau facilitarea împrumuturilor pentru populaţia săracă de la sate, pentru a le permite să cumpere pământ, cu intenţia de a forma o clasă socială de agricultori loiali coroanei. Deşi scopul ultim al reformelor lui Stolîpin era să întărească autocraţia ţaristă şi nu să democratizeze ţara,[30] planurile sale au fost împiedicate de conservatorii de la curte care aveau mai multă influenţă pe lângă împărat. În preajma momentului asasinării lui Stolîpin de către un anarhist (şi informator al poliţiei totodată) în 1911, premierul şi împăratul de-abia îşi mai vorbeau, iar destituirea lui era considerată iminentă.

După reacţia viguroasă a populaţiei la masacrul din 9 (22) ianuarie 1905, Nicolae al II-lea publică "Decretul şi Manifestul Imperial", o proclamaţie în care condamnă protestele şi încearcă să pună responsabilitatea pentru pierderile de vieţi omeneşti în contul birocraţiei, sugerând totodată cetăţenilor să-i trimită direct propuneri pentru îmbunătăţirea organizării statului. Manifestul reprezenta doar o manevră tactică, unicul scop el emiterii lui fiind să cumpere timp pentru regim: nu există nici un indiciu că era o reacţie sinceră din partea ţarului.

De altfel nu mai târziu de 6 august 1905 devine clar că ţarul nu intenţionează să accepte un parlament democratic şi cu putere de legislator, aşa cum cerea populaţia, ci doar unul pur consultativ şi format în majoritate din nobilime.
În aceste condiţii protestele de masă şi confruntările de stradă continuă şi începând cu 20 septembrie este declanşată spontan, prima grevă generală din istoria ţării; cu această ocazie fiind formate primele soviete ("consilii" sau "sfaturi") muncitoreşti la Petrograd şi Moscova, pe modelul cărora şi în 1917, cu ocazia revoluţiei din februarie, vor apare altele în toate marile oraşe ale imperiului. Greva generală îl forţează pe Nicolae al II-lea să accepte cererile populaţiei, fapt confirmat de publicarea "Manifestului din Octombrie."
Acest document era redactat de Serghei Witte, şi avea rolul de a izola stânga (şi cererile ei de ordin social) prin acceptarea cererilor politice ale liberalilor: acordarea libertăţilor civile, un regim constituţional, un guvern (Rusia sub ţarism, la început de secol XX, nu avea încă un guvern reunit permanent, format din miniştrii însărcinaţi cu rolul de a administra şi coordona diversele arii de activitate ale administraţiei centrale, (Aşa cum menţionează şi Orlando Figes în "O Istorie A Revoluţiei Ruse", ţarul prefera să-şi întâlnească miniştrii separat, fapt care se materializa în politici contradictorii, ineficiente şi temporare, care produceau haosul în administraţie.), nici măcar după Revoluţia din 1905 şi Manifestul din Octombrie Rusia necăpătând un guvern responsabil în faţa legislativului) şi o adunare legislativă aleasă liber.

Din păcate, ţarul Nicolae al II-lea a acceptat doar de nevoie publicarea Manifestului din Octombrie, fără a avea însă intenţia de a-l şi respecta[41][42] şi deveni astfel un veritabil[43] monarh constituţional.[44][45] Dacă totuşi monarh constituţional înseamnă un monarh al unui stat dotat cu o constituţie pe care acesta o şi respectă, Nicolae al II-lea n-a fost unul, iar Rusia n-a fost nici ea niciodată o monarhie constituţională[46], sau dacă a fost totuşi până la lovitura de stat dată de ţarul Nicolae al II-lea în iunie 1907, de atunci încolo n-a mai fost.[47][48]

Imediat după publicarea "Manifestului din octombrie", celebrările populare au fost repede umbrite de violenţă: regimul lui Nicolae al II-lea a creat câteva mişcări pro-monarhiste, sprijinite din ordinul ţarului însuşi, atât financiar cât şi logistic, de către poliţie, şi care ideologic erau veritabile grupări fasciste avant la letrre; acestea au declanşat un război de stradă contra grupurilor pro-reformă.

La doar o lună şi câteva zile de la publicarea Manifestului din octombrie, mai exact pe 3 decembrie 1905, guvernul ţarului Nicolae al II-lea arestează conducătorii sovietului petersburghez; social-democraţii răspund printr-un nou apel la grevă generală şi la rebeliune armată, însă muncitorii erau slab pregătiţi pentru confruntarea cu forţele de represiune, astfel că rebeliunea va fi înăbuşită în sânge, districtul Presnia din Moscova fiind distrus în cea mai mare parte, mai mult de 1000 de oameni fiind ucişi, cei mai mulţi dintre ei civili prinşi în focul încrucişat al combatanţilor sau victime ale incendiilor produse de lupte; vor urma arestări în masă şi execuţii sumare: ordinea va fi restabilită prin teroare.

Regim de "monarhie constituţională" nu excludea deci, în opinia ţarului Nicolae al II-lea şi a curţii sale, menţinerea în puşcării a unei vaste cantităţi de deţinuţi politici, exact ca în vremea presupus-defunctei autocraţii, şi nici nu presupunea măcar vreun tratament mai uman al minorităţilor naţionale: între 1906 şi 1909 mai mult de 5000 de deţinuţi politici vor fi condamnaţi la moarte, iar în Baltica, într-o campanie de teroare de şase luni, armata ţaristă execută mai mult de 1200 de oameni, distrugând cu aceeaşi ocazie zeci de mii de clădiri.

Ţarul Nicolae al II-lea s-a arătat încântat de modul în care a fost dusă la îndeplinire operaţiunea, lăudând ofiţerii pentru modul "splendid" în care au acţionat. Nici populaţia Rusiei n-a cunoscut o ameliorare a tratamentului din partea autorităţilor: regimul ţarist al lui Nicolae al II-lea nu va ezita să ducă un război de teroare chiar împotriva propriului popor: în zonele în care ţăranii s-au revoltat, sate întregi au fost distruse de armată.

În total, de la publicarea Manifestului la mijlocul lui Octombrie 1905 şi aprilie 1906, când s-a reunit prima Dumă, regimul ţarului Nicolae al II-lea a executat 15 000 de oameni, a împuşcat sau rănit cel puţin alţi 20 000, iar poliţia politică ţaristă[53] a deportat sau exilat alţi 45 000, fapt care reprezintă cu greu un debut promiţător pentru un regim parlamentar.[54] În lupta lor contra revoluţiei şi născândului regim liberal, ţarul Nicolae al II-lea şi curtea sa au decis să folosească antisemitismul drept armă de predilecţie, încurajând numeroase pogromuri.