Despre comunism

Pentru ca s-a adus de multe ori in discutie, pe acest forum, ideologia comunista, am sa incerc sa prezint cateva consideratii istorice despre aceasta.


In primul rand, este cert ca ideologia comunista a fost inventata si propagata de anumite cercuri de interese si forte oculte, care urmareau ca prin intermediul acestei ideologii, sa controleze intreaga planeta.

Asadar comunismul nu a fost inventat de poporul rus, ci de acele forte care urmareau sa controleze intreaga planeta, iar in rândul acestor forte, multi reprezentanti erau de etnie evreiasca.

Este de notorietate publica, ca atat Karl Marx cat si Friedrich Engels, cei care au lansat Manifestul Partidului Comunist in anul 1848, erau de origine evrei.

Raspandirea miscarilor socialiste, la sfarsitul secolului 19, a fost facilitata si de existenta celor 3 Imperii multinationale si opresive- adevarate inchisori a popoarelor (Imperiul Austro-Ungar, Imperiul Tarist/Rus si Imperiul Otoman/Turc), unde existau puternice nemultumiri si contradictii sociale si nationale.

Insa pentru a putea fi testat pe viu (in viziunea anumitor grupuri influiente pe plan mondial), sistemul comunist trebuia impus si testat intr-un anumit stat, pe un anumit popor.
Iar aici alegerea s-a oprit asupra Imperiului Tarist/Rus, iar astfel poporul rus (dar si celelalte popoare din cadrul viitoarei URSS) au fost supuse probabil celui mai mare experiment social, politic si economic, intalnit vreodata in istoria umanitatii.


Alegerea s-a oprit asupra Imperiului Tarist, datorita starii dezastroase in care se afla acesta in 1914 (practic in pragul colapsului), si a puternicelor nemultumiri existe in societatea tarista.
Astfel, desi iobagia fusesera formal abolita de tarul Alexandru al treilea, totusi taranii din Imperiul tarist nu au primit si pamant, fiind obligati, pentru a putea supravietui, sa lucreze pe pamanturile apartinand nobililor si bisericii, in conditii foarte grele.
In plin secol 20, taranii rusi traiau in conditii cu foarte putin schimbate fata de evul mediu!
Desi industria si transporturile se dezvoltasera oarecum in Imperiul tarist (vezi constructia cai ferate transiberiene), totusi acest lucru s-a facut cu capital strain in cea mai mare parte, iar muncitorii din Imperiul tarist aveau conditii foarte grele de trai si de munca (miscarea sindicala era foarte putin dezvoltata in Imperiul tarist, si astfel muncitorii rusi nu puteau obtine drepturi precum in tarile vest-europene).
Apoi politica de represiune si deznationalizare a popoarelor neruse din imperiu, practicata de autoritatile tariste, crea puternice nemultumiri.
La aceasta se adauga conducerea total dezastroasa a ultimului tar Nicolae al doilea, influienta distructiva a celebrului Rasputin.

Participarea Imperiului Tarist la primul razboi mondial a determinat colapsul final al acestuia. Armata tarista era cea mai prost dotata, echipata si condusa, dintre toate armatele care au participat pe fronturile primului razboi mondial.
Iar serviciile de informatii tariste au fost categoric infrante de serviciile de informatii germane, in bataliile de la Tanenberg si lacurile mazuriene.

Astfel, in 1916, Imperiul Tarist se prezenta ca un stat cu puternice ramasite feudale, in plina epoca moderna.

Datorita înfrângerilor de pe front, a gravei penurii de produse alimentare si de prima necesitate, a politicii de represiune a autoritatilor tariste si a incapacitatii acestora de a rezolva gravele probleme in aprovizionarea populatiei, pe 18 februarie (stil vechi) 1917, în marea intreprindere din Petrograd, Uzinele Putilov, s-a anunțat o grevă; s-a deschis focul asupra greviștilor și unele magazine s-au închis, ceea ce a provocat neliniște și în alte fabrici.
Pe 23 februarie (stil vechi.) (8 martie, stil nou), o serie de întâlniri și demonstrații care au fost ținute cu ocazia Zilei Internaționale a Femeii, s-au transformat treptat în demonstrații cu caracter economic și politic. Ele au continuat în zilele care au urmat.
La un moment dat, un batalion de soldați a fost trimis să reprime revolta, dar mulți au dezertat sau și-au împușcat ofițerii și s-au alăturat revoltei. Asta a dus la abdicarea de pe tron a țarului Nicolae al II-lea pe 2 martie. Fratele lui, Marele Duce Mihail, a refuzat a doua zi să preia tronul.

Guvernul Provizoriu Rus care l-a înlocuit pe țar a fost inițial condus de un aristocrat liberal, Prințul Gheorghi Evghenievici Lvov. După căderea guvernului său, el a fost succedat de un socialist, Alexandr Kerenski. Menținând Rusia implicată în primul război mondial, Kerenski nu a fost capabil să se descurce cu problemele cărora trebuia să le facă față Rusia. Guvernul provizoriu a condus Rusia, dar puterea lui a fost mult limitată de autoritatea crescândă a Sovietului din Petrograd. Presiunile dinspre dreapta, (precum cele din spatele Afacerii Kornilov) și dinspre stânga, (în mare parte generate de bolșevici), au pus guvernul sub o presiune crescândă.

Guvernul Kerenski, pentru a pune schimbările democratice pe o bază legală, a planificat pentru luna noiembrie 1917 alegeri generale prin care urmau să fie aleși membrii Adunării Constituante. Aceasta urma să întocmească noua constituție a tinerei republici ruse.

Comunistii condusi de Lenin (care se pare ca a fost sprijinit si de serviciile de informatii germane pentru a prelua puterea in Rusia), pur si simplu au profitat de o situatie existenta, si prin promisiuni (cei 3 P- pace, pamant, paine) au reusit sa castige de partea lor pe tarani, oraseni si pe multi soldati (care nu mai vroiau sa lupte intr-un razboi, pe care-l considerau strain de interesele lor).

Lovitura de stat bolsevica din 7 noiembrie (stil nou) 1917, a fost mult mai putin eroica si dramatica decat felul in care a fost prezentata ulterior in propaganda comunista, iar ocuparea Palatului de iarna din Petrograd a intimpinat o rezistenta minima.

Insurecția bolșevică survine pe fondul deteriorării complete a popularității Guvernului provizoriu condus de Kerensky și a unei situații de criză profundă, atât pe front, cât și în întreaga societate și economie, fapt care a repolarizat societatea pe vechea linie de fractură dintre clase. Ea este, de asemenea, o reacție la provocările unui guvern nefuncțional și regim muribund.

Unii istorici văd înlocuirea Guvernului provizoriu al lui Kerensky cu guvernul bolșevic al lui Lenin mai mult ca o prăbușire a primului, decât ca un rezultat al acțiunii celui de-al doilea.

Fapt istoric este totuși că Lenin a impus, în 10 octombrie, Comitetului Central al partidului, reunit într-o formă incompletă (12 membrii din 21), planul unei insurecții armate, fără a preciza însă o dată precisă la care aceasta urma să aibă loc.
Din cei 12 membri ai C.C. prezenți, zece au votat pentru propunerea lui Lenin și doi împotriva ei (Kámeniev și Zinoviev), fapt care face ca decizia să fi fost adoptată de o minoritate a plenului. Unii istorici consideră de aceea mișcarea ca o lovitură leninistă în Comitetul Central al Partidul bolșevic, care a precedat lovitura de stat propriu-zisă.
În presa bolșevică au avut loc după 10 octombrie confruntări epistolare între Lenin și ceilalți membri marcanți ai conducerii partidului care nu erau de acord cu declanșarea unei acțiuni de capturare a puterii înaintea desfășurării Congresului Sovietelor (programat pentru 20 octombrie și amânat, apoi, de menșevici și eseriști (socialist-revoluționari) pentru 25 octombrie), fapt care face cu greu un "puci" neașteptat din ceea ce a fost, de fapt, reacția defensivă a bolșevicilor la măsurile antidemocratice și provocatoare ale guvernului Kerensky din 24 și 25 octombrie.

Lovindu-se de indecizia și reticența liderilor partidului de a pune rapid în aplicare acțiunea de capturare a puterii pe cale armată, Lenin a sperat că Congresul Regional Nordic al Sovietelor va declanșa o invazie militară baltică (estonienii și finlandezii au fost, tradițional, cei mai radicali membri ai partidului bolșevic și ai mișcării revoluționare, au format gărzile de corp ale lui Lenin și au fost lideri importanți ai CEKA și ai Armatei Roșii, Lenin găsindu-și adăpost în Finlanda după puciul eșuat din iulie, iar Sovietul din Riga a fost primul soviet din Rusia dominat de bolșevici), dar a fost dezamăgit când o dată în plus rezoluția moderată a lui Kameniev, care recomanda lăsarea deciziei finale în seama Congresului Sovietelor Întregii-Rusiei, ce urma să se reunească, inițial, pe 20 octombrie, a fost adoptată.
Liderii partidului simțeau că membrii de rând erau încă temători ca urmare a represiunii suferite după revolta eșuată din iulie, iar populația proletară în general era blazată și epuizată, în ciuda nemulțumirii generalizate și a sentimentului că situația nu mai putea dura prea mult.
În 16 octombrie chiar, reprezentanții Comitetului Militar Revoluționar (organism bolșevic înarmat), ca și membrii Sovietului Petrogradului (dominat și el de bolșevici), comitetele de fabrică și sindicatele participante, toți au avertizat contra riscurilor unei revolte care să aibă loc înaintea Congresului Sovietelor (Întregii Rusii).

Este relativ neclar motivul pentru care Lenin a insistat pe declanșarea unei insurecții armate înainte de deschiderea Congresului Sovietelor, în ciuda opoziției altor membri marcanți ai partidului. Deși atât socialist-revoluționarii și menșevicii, pe de-o parte, cât și bolșevicii înșiși, pe de altă parte, știau foarte bine că partidul lui Lenin va ieși triumfător la Congresul Sovietelor (popularitatea partidului bolșevic crescuse ca urmare a atitudinii consecvente în privința opririi războiului, din 31 august ei având majoritatea în Sovietul Petrogradului și obținând în alegerile din august și septembrie rezultate excelente (33%, 51%) în Duma orașelor Petrograd și Moscova), Lenin, un individ cu o psihologie extrem de autoritară, e posibil să nu fi fost mulțumit cu perspectiva unei guvernări în care va fi totuși obligat să împartă puterea, fie asta și de manieră simbolică, cu alte forțe politice. Pe de altă parte, rămâne o posibilitate și faptul că, rupt fiind de realitățile Petrogradului, din cauza refugierii lui în Finlanda după eșecul din iulie, acesta chiar credea sincer în amenințarea unei contra-revoluții organizată de Kerenski, mai ales că presa vehicula zvonuri despre intenția guvernului de a evacua capitala la începutul lui octombrie.

De altfel, arhivele confirmă faptul ca fostul șef al guvernului provizoriu (Lvov) intenționase chiar și mai înainte să mute capitala la Moscova pentru a scăpa de prezența în capitală a soldaților care participaseră la revoluție. Kerensky însuși, ca și alți membri ai guvernului său, intenționa, așa cum făcuse și în iunie, să folosească războiul drept instrument de blocare a presiunii maselor în sensul unei revoluții sociale.
După 20 noiembrie 1917, Kerensky anunță intenția de a deplasa majoritatea unităților militare staționate în capitală pe linia frontului, acest fapt dând credibilitate acuzei bolșevice conform căreia guvernul pregătea un complot antirevoluționar. Însăși ipoteza bolșevică că guvernul intenționează să abandoneze capitala în mâinile dușmanului, a căpătat credibilitate din momentul în care presa a relatat despre îndemnurile lui Rodzianko, adresate primului ministru, de a abandona capitala pentru a închide astfel Congresul Sovietelor.

La 25 octombrie 1917 (după calendarul iulian încă în uz la acea vreme în Rusia, sau 7 noiembrie după calendarul gregorian) grupări militare conduse de liderul bolșevic Vladimir Ilici Lenin au înlăturat de la putere guvernul provizoriu al lui Alexandr Kerenski aproape fără vărsare de sânge. Gărzile Roșii conduse de bolșevici au preluat controlul principalelor puncte din capitală întâmpinând o slabă opoziție.
În noaptea de 24-25 octombrie/6-7 noiembrie 1917 a fost ocupat Palatul de Iarnă, reședința țarilor Rusiei. Acțiunea, condusă de Vladimir Antonov-Ovseenko, a întâmpinat o rezistență minimă, majoritatea locuitorilor orașului Petrograd aflând de evenimente abia a doua zi, din ziar. Palatul era apărat de cazaci, „batalionul de femei” și de cadeți (elevi ai unei școli militare). Ziua de 7 noiembrie a devenit data oficială la care se sărbătorește revoluția. Istoria oficială din Uniunea Sovietică a descris evenimentele ca mult mai dramatice decât au fost în realitate. Filmele sovietice create sub controlul propagandei oficiale arătau o uriașă năvală populară asupra Palatului de Iarnă precum și lupte crâncene. În realitate, insurgenții bolșevici au întâmpinat o rezistență redusă, astfel încât au putut pur și simplu să intre la pas prin poarta clădirii și să o ia în stăpânire.

După ocuparea sediului guvernului (Palatul de Iarnă), ordinea și organizarea detașamentelor de soldați și muncitori înarmați ai bolșevicilor, câtă a fost ea la început, s-a volatilizat brusc și durabil (mai multe zile și chiar săptămâni!), atunci când în pivnițele clădirii a fost descoperită una dintre cele mai vaste rezerve de vechi vinuri de marcă și băuturi alcoolice care exista în lume la acel moment, și care aparținuseră și erau pentru uzul fostului țar. Așa cum se întâmplă adesea în siajul unor rebeliuni reușite, beția generalizată în oraș a degenerat rapid în jaf, distrugeri, violuri și crimă, liderii bolșevici nefiind în stare să readucă ordinea nici măcar cu mitraliera, plutonul de execuție sau celula de pușcărie (pușcăriile, de altfel, s-au umplut complet cu mult timp înainte de a fi epuizat masa de recalcitranți).


La 22 octombrie (după calendarul iulian) „Comitetul Revoluționar Militar” condus de Lev Davidovici Troțki a preluat comanda garnizoanei din orașul Petrograd, care atunci era capitala Rusiei, oraș azi numit în rusă Sankt-Peterburg și în românește Sankt Petersburg.

Temându-se de presiunea crescândă din partea maselor în sensul acordării puterii Sovietelor (și, astfel, de o creștere a influenței bolșevicilor, care dominau deja sovietele în capitală, Moscova și marile orașe), Kerensky decide să-i confrunte în modul cel mai direct pe bolșevici, închizându-le în 24 octombrie 1917 ziarele, reacția ulterioară a acestora din urmă fiind una pur defensivă.

Al doilea congres al Sovietelor a avut loc în același timp. Din cei 649 de delegați, 390 erau bolșevici și cam o sută dintre socialiști-revoluționari (cei de stânga) sprijineau, de asemenea, răsturnarea guvernului lui Kerenski, dar pe căi legale. Când a fost anunțată căderea Palatului de Iarnă în mâinile bolșevicilor, Congresul a adoptat un decret pentru transferarea puterii către Sovietul Deputaților Muncitorilor, Soldaților și Țăranilor, vot pe care bolșevicii l-au interpretat ca ratificând revoluția. Transferul de putere nu s-a făcut fără fricțiuni. Mulți socialiști-revoluționari au considerat că Lenin și bolșevicii au pus mâna pe putere în mod ilegal și de aceea au părăsit încăperea înainte ca rezoluția să fie adoptată. În timp ce ieșeau au fost batjocoriți de Lev Troțki care le-a strigat: "da, ieșiți, mergeți, plecați, intrați în lada de gunoi a societății". În ziua următoare, Congresul a ales Sovietul Comisarilor Poporului (Sovnarkom) ca bază a noului guvern, (până la convocarea Adunării Constituționale), și a emis două decrete importante: Decretul asupra păcii și Decretul asupra pământului.

Decretul asupra pământului ratifica acțiunile țăranilor care, de-a lungul și de-a latul Rusiei, confiscau moșiile aristocraților și ale chiaburilor și le împărțeau între ei. Bolșevicii se descriau ca fiind o alianță a muncitorilor și țăranilor și au nemurit această uniune cu însemnul secerii și ciocanului în stema și pe steagul URSS.

Decretul asupra păcii proclama sfârșitul războiului și a fost baza care a permis guvernului lui Lenin să ceară pacea separată (22 decembrie 1917) și să semneze Pacea de la Brest-Litovsk (3 martie 1918).

Alegerile pentru Adunarea Constituțională, prevăzute încă de guvernul provizoriu Kerenski, au avut totuși loc în noiembrie 1917. În istoria Rusiei au fost primele alegeri ceva mai libere, și ultimele, până în 1991. Au fost câștigate de socialiștii revoluționari obținând 380 de locuri. Bolșevicii au obținut numai 168, pierzând clar alegerile. La alegeri au luat parte 14.700.000 de alegători.
Bolșevicii nu au vrut să respecte rezultatul alegerilor și pe 5/18 ianuarie 1918 sub conducerea lui Lenin au dizolvat cu forța Adunarea Constituțională. Acest act a fost una din scânteile care au condus, ulterior, la lungul război civil dintre bolșevici și adversarii lor socialiști, menșevici și țariști (rușii albi). O încercare de cucerire a Moscovei, făcută o lună mai târziu, a întâmpinat o rezistență mai importantă, bolșevicii nereușind să aibă controlul total asupra orașului decât în martie 1918. O coaliție de grupări antibolșevice au încercat să răstoarne noul guvern al lui Lenin, declanșându-se Războiul Civil Rus (1918 – 1920).

Succesul bolșevicilor a dus la deturnarea idealurilor revoluției din februarie și a transformat caracterul socialist-liberal al Revoluției din Februarie în unul comunist, a transformat speranța pentru o republică democrată într-o dictatură monopartită. A pus bazele Uniunii Sovietice proclamate în 1922, care a durat până la autodizolvarea sa din 1991.

Statele Unite ale Americii nu au recunoscut noul guvern sovietic până la sfârșitul deceniului al patrulea. SUA au trimis 10.000 de militari care să ajute invazia japoneză la Vladivostok, în timp ce alte trupe intervenționiste, britanice și franceze, au fost debarcate în porturile de la Marea Neagră.

Apoi, noul guvern sovietic a recunoscut formal dreptul de autodeterminare a popoarelor asuprite din fostul Imperiul tarist (estonienii, letoni, lituanienii, finlandezii, polonezii), insa din pacate nu si unirea Basarabiei cu Romania.

Ideea de comunism (dar nu neapărat sub acest nume) există încă din Antichitate, chiar Platon a teoretizat o astfel de organizare socială. Sursele de inspiraţie pentru Marx şi Engels au fost lucrările scrise cu câteva secole mai devreme de Thomas Morus (De optimo statu rei publicae deque nova Utopia - Despre cea mai bună formă de stat şi despre noua Utopie, 1515) şi Tommaso Campanella. Interesant că până la Morus (inclusiv), toate ideile de comunism puneau pe primul rând religia (logic, e cea mai simplă şi eficientă formă de manipulare), pe când Marx era ateu, iar comunismul întemeiat pe baza teoriilor sale se baza tot pe ateism.

Intradevar, este foarte posibil ca Engels si cu Marx sa se fi inspirat si din teorii mai vechi, atunci când au scris manifestul comunist.

Asa, la nivel teoretic, o societate unde toti oamenii sa fie egali, unde sa nu existe clase si categorii sociale, unde sa nu existe exploadarea omului de catre om, etc, suna destul de atragator si ideal, insa in practica acest lucru este imposibil de realizat.
Aceasta din simplul motiv ca individul uman nu este si nu poate fi perfect, iar fiecare om are calitatile, dar si defectele sale, si nici un om nu este perfect!

Dar sa revenim la descrierea evenimentelor istorice, care au dus la instaurarea unor regimuri comuniste in mai multe state.

Prima încercare de a smulge puterea din mâinile bolșevicilor a fost făcută de Kerenski încă din octombrie 1917. A fost sprijinită de rebeliunea iuncherilor din Petrograd, dar aceste încercări au fost repede înfrânte de Gărzile Roșii.

Marea Britanie, Franța, Canada, Statele Unite și alte 17 puteri au intervenit în războiul civil de partea Albilor. După ce Aliații au învins Puterile Centrale în noiembrie 1918, au continuat intervenția în războiul împotriva comuniștilor, pentru a preîntâmpina ceea ce ei se temeau că poate deveni Revoluția Socialistă Mondială. Lenin a fost surprins de izbucnirea războiului civil și la început a subestimat proporțiile forțelor care se ridicaseră împotriva noii sale țări. Primele succese din zona Donului l-a făcut să fie prea încrezător.

Grupurile inițiale care se ridicaseră împotriva comuniștilor erau reprezentate în principal de generali contrarevoluționari și armatele locale de cazaci care juraseră credință Guvernului Provizoriu. Printre cei mai importanți conducători s-au numărat: Alexei Maximovici Kaledin (cazacii de pe Don), Alexander Dutov (Cazacii din Orenburg) și Grigori Mihailovici Semenov (Cazacii din Baikal).

În noiembrie, generalul Mihail Vasilevici Alexeev, fostul Comandant Suprem țarist, a început să organizeze Armata a Voluntară.(Добровольческая Армия Dobrovolceskaia Armia) în Novocerkassk. Lui i s-au alăturat în decembrie Lavr Gheorghevici Kornilov, Denikin și alții. Ajutați de Kaledin, au cucerit Rostovul în decembrie.

Însă cazacii nu erau foarte dornici de luptă și când a început contraofensiva sovietică sub conducerea lui Vladimir Alexandrovici Antonov-Ovseenko, cazacii au dezertat în masă din unitățile lui Kaledin, care s-a sinucis. Forțele lui Antonov au recucerit rapid Rostovul și până la sfârșitul lui martie 1918 a fost proclamată Republica Sovietică de pe Don. Armata Voluntară a fost evacuată în februarie și a scăpat în Kuban, unde s-a unit cu cazacii din zonă. Forțele lor reunite au încercat să cucerească Jekaterinodar, dar fără succes. Kornilov a fost ucis pe 13 aprilie într-un bombardament de artilerie, iar comanda a fost luată de Denikin, care s-a retras spre Don. Aici, sovietele reușiseră să câștige antipatia populației locale, iar Armata Voluntară a găsit astfel noi recruți.

De-abia în primăvara anului 1918 menșevicii și socialist-revoluționarii s-au alăturat luptelor armate. La început, ei s-au opus răsturnării prin puterea armelor a bolșevicilor, dar semnarea tratatului de pace și stabilirea unor măsuri dure, dictatoriale, le-au schimbat opțiunile.

Ei erau un pericol potențial, deoarece aveau o oarecare susținere populară și autoritatea dată de câștigarea alegerilor din 1918 pentru Adunarea Constituantă Rusă. Ei aveau totuși nevoie și de sprijin militar. O încercare făcută de socialist-revoluționari de a recruta trupe letone s-a dovedit a fi un dezastru. Norocul lor a fost Legiunea Cehă, care s-a dovedit mai de încredere pentru "contrarevoluția democratică".

Legiunea Cehă făcuse parte din vechea armată țaristă, iar în octombrie 1917 număra aproximativ 30.000 de oameni, cei mai mulți foști prizonieri de război și dezertori din armata Austro-Ungară. Încurajați de Tomás Masaryk, Legiunea a fost redenumită Corpurile de armată ceho-slovace care aveau ca scop continuarea luptelor cu Germania.

O înțelegere cu guvernul sovietic de evacuare a Corpurilor de armată ceho-slovace pe calea apei, (cu îmbarcarea din portul Vladivostok), a căzut, atunci când s-a încercat dezarmarea lor. Legiunea Cehă s-a răsculat în iunie 1918 la Celiabinsk. În numai o lună, cehoslovacii controlau cea mai mare parte a vestului Siberiei și zone întinse ale regiunilor râului Volga și a munților Ural. Până în august, ei au reușit să-și extindă controlul și mai mult, izolând Siberia de restul Rusiei și împiedicând aprovizionarea Moscovei cu prețiosul grâu din zonă.

Menșevicii și socialist-revoluționarii au sprijinit acțiunile țăranilor împotriva controlului sovietic asupra rezervelor de hrană. În mai 1918, cu sprijinul cehoslovacilor, ei au cucerit Samara și Saratov, punând bazele Comitetului Membrilor Adunării Constituante (Комуч, Komuch). Până în iulie, autoritatea Komuch se extindea asupra celei mai mari părți a zonelor controlate de cehoslovaci. Ei aveau intenția de a redeschide conflictul cu Germania și au început să-și formeze propria Armată populară. Au început, de asemenea, să introducă propriile reforme socialiste, dar fără schimbările economice nepopulare pe care le urmăreau sovietele.

S-au mai format "guverne" naționaliste și conservatoare ale bașkirilor, kîrgîzilor și tătarilor și de asemenea s-a format un Guvern Regional al Siberiei la Omsk. În septembrie 1918, guvernele antisovietice s-au întâlnit la Ufa și au căzut de acord să formeze un nou 'Guvern Provizoriu' în Omsk, având o conducere colectivă (Directorat) formată din cinci membri: trei socialist-revoluționari, (Avxentiev, Boldîrev și Zenzinov) și doi cadeți din partea Partidului Constituțional Democratic Rus, (Vinogradov și Volgogodskii).

Noul guvern a ajuns repede sub influența Guvernului Regional Siberian și a noului său Ministru de Război, Contraamiralul Alexandr Vasilevici Kolceak. Pe 18 noiembrie, o lovitură de stat l-a consacrat pe Kolceak ca dictator. Membrii Directoratului au fost arestați, iar Kolceak s-a autopromovat la gradul de Amiral și s-a autoproclamat "Conducătorul Suprem".

Pentru sovietici, această schimbare nu a fost în principal o problemă militară, ci o victorie politică, deoarece confirma că oponenții lor sunt niște reacționari antidemocratici. Dar Kolceak s-a dovedit un comandant militar priceput. După reorganizarea Armatei Populare, forțele lui au reușit cucerirea orașului Perm și și-au extins controlul în teritoriul sovietic.

În teritoriul controlat de soviete, după al cincilea Congres al Sovietelor din iulie, doi socialiști-revoluționari de stânga – Iakov Bliumkin și Nicolai Andreiev – l-au asasinat pe ambasadorul Germaniei la Moscova, contele Mirbach, într-o încercare de a-i provoca pe germani să reînceapă ostilitățile. Alți socialist-revoluționari de stânga au capturat câțiva bolșevici de frunte și au încercat să ridice unitățile militare ale Armatei Roșii împotriva regimului sovietic.

Sovietele au reușit să înfrângă revoltele locale organizate de socialiști-revoluționari și de anarhiști. Lenin personal s-a scuzat pentru asasinat, deși represalii germane erau puțin probabile datorită luptelor de pe Frontul de Vest. S-au efectuat arestări în masă ale socialist-revoluționarilor și, după încă două acte teroriste din 30 august, asasinarea președintelui CEKA din Petrograd, Moisei Urițki, și rănirea lui Lenin, a fost dezlănțuită "Teroarea Roșie". Menșevicii și socialist-revoluționarii au fost excluși din soviete și orice persoană suspectă de activități contrarevoluționare a fost întemnițată sau executată fără judecată.

După insuccesele în lupta cu trupele germane, Armata Roșie a fost reorganizată sub comanda noului Consiliu Militar Revoluționar condus de Lev Troțki. Unitățile militare pestrițe au fost omogenizate, iar foștii ofițeri au fost reîncadrați în armată ca "specialiști militari". În mai 1918, a fost reintrodus serviciul militar obligatoriu, din cauza numărului foarte scăzut de militari înrolați – numai 450.000 de oameni. În iulie, comandanții din armata au fost epurați, cu scopul de a înceta promovarea ofițerilor a căror singură calitate era cea de membru de partid și de a încadra unitățile cu ofițeri experimentați, formați în perioada prerevoluționară. În septembrie, Troțki a fost numit șef al noului Consiliu Militar Revoluționar al Republicii, cu puteri nelimitate.

La sfârșitul Războiului Civil, Rusia Sovietică era vlăguită și ruinată. Seceta din 1920 și 1921 și foametea din 1921 au înrăutățit dezastrul. Războiul a provocat aproximativ 9 milioane de victime, numai după câțiva ani de la nesângeroasa Revoluție din Octombrie. Alte milioane de oameni au fost ucise prin efectele indirecte ale războiului.

Mai multe milioane de oameni au părăsit Rusia – cu Generalul Wrangel, prin Orientul Îndepărtat, sau pe alte căi – pentru a scăpa de ravagiile războiului, de foamete sau de excesele vreuneia dintre facțiunile aflate în luptă. Printre acești emigranți s-au aflat numeroși oameni învățați și bine calificați.

Comunismul de Război a salvat guvernul sovietic pe durata războiului civil, dar cea mai mare parte a economiei Rusiei s-a prăbușit la un nivel nemaiîntâlnit până atunci. Industria privată și comerțul particular au fost scoase în afara legii, iar statul proaspăt înființat (și instabil pe deasupra) nu a putut conduce economia la scară națională. S-a estimat că producția totală a minelor și fabricilor s-a prăbușit la 20% din producția de dinainte de război, iar în alte sectoare importante s-au văzut scăderi și mai mari. De exemplu producția de bumbac a scăzut la 5%, iar cea de fier la 2% din cea de dinainte de război.

Țăranii au răspuns la rechiziții prin refuzul de a mai lucra pământul. Până în 1921, suprafața cultivată a scăzut la 62% fată de perioada țaristă, iar recoltele reprezentau numai 37% din ceea ce era normal să se obțină. Numărul cailor a scăzut de la 35 de milioane în 1916 la 24 de milioane în 1920, iar numărul vitelor a scăzut de la 58 de milioane la numai 37 de milioane. Rata de schimb a dolarului a scăzut de la 2 ruble în 1914 la 1.200 ruble în 1920.

Deși Rusia a reușit să se refacă și chiar să obțină creșteri extrem de rapide în vremea lui Stalin, efectele combinate ale primului război mondial și ale Războiului Civil au lăsat urme de neșters în societatea sovietica și au avut un efect continuu asupra regimului sovietic.

Delectare cu "umanitatea" roșie:
http://m.adevarul.ro/locale/alba-iulia/calvarul-sasilor-transilvania-deportati-lagarele-rusia-povestea-supravietuitori-cugir-sebes-1_57ad6ca45ab6550cb8afe0f0/index.html12.08.2016

Indoctrinare, spalare de creier, manipulare.

Nu inteleg de ce trebuie sa avem un astfel de topic cand aici e un forum feroviar, daca x e ahtiat dupa comunism cu cesunt obligati restul membrilor sa suporte aceste lozinci invechite?

Ca sa vada efectele si in felul asta sa inteleaga pe viu.

Cine a avut ochi sa vada si cap sa judece a facut-o atunci cand trebuia, altii nu au vazut si nu au realizat nimic nici dupa 26 de ani.

Ma refer la cei care nu au prins acele vreemuri, iti dai seama daca el are 34 de ani ca nu a apucat cine stie ce si are astfel de ideei.

Stalin ar fi mindru de el, poate si Erdogan.

Pentru a intelege evolutia istorica a unui fenomen sau a unei ideologii politice, economice si sociale, pentru a putea analiza obiectiv niste fapte istorice, trebuie mai intai sa le cunoastem, sa intelegem contextul istoric in care au aparut si s-au dezvoltat aceste ideologii! Altfel facem numai lozinci, pro sau contra!

Prin acest topic vreau doar sa prezint faptele istorice legate de ideologia comunista, asa cum au fost, dar mai ales contextul istoric in care a aparut si s-a dezvoltat aceasta ideologie!


Numărul de morți, criza de produse și corupția din timpul Primului Război Mondial au dus la nemulțumirea crescândă a populației ruse față de autocrația țaristă. Cererile de încetare a războiului erau tot mai frecvente din partea armatei și populației civile. Soldații tindeau chiar să fraternizeze cu inamicii.
În martie 1917, unitățile militare din St. Petersburg au refuzat sa execute ordinul Țarului Nicolae al II-lea de a suprima greva muncitorilor prin forță. Armata s-a aliat cu muncitorii, iar la 15 martie 1917 l-au forțat pe țar să abdice în timpul Revoluției din Februarie.

După abdicarea țarului a fost creat un guvern provizoriu condus de cneazul Lvov care a proclamat dreptul la libertate politică, susținut de menșevici, social-democrați moderați. În multe orașe, muncitorii și soldații s-au organizat în soviete pentru a cere schimbări sociale, declarându-se adversarii puterii guvernului provizoriu.

În aprilie 1917, liderul comunist al revoluționarilor și al bolșevicilor, Vladimir Ilici Ulianov, cunoscut ca Lenin, s-a întors la St. Petersburg din exilul său din Elveția. Prin Tezele din Aprilie, a cerut declararea imediată necondiționată a păcii și redistribuirea pământurilor țăranilor. A cerut sfârșitul coaliției guvernului provizoriu și putere absolută pentru soviete. În iulie 1917, bolșevicii au încercat să comită o lovitură de stat, dar au eșuat.

Conflictul dintre Soviete și guvernul provizoriu condus de premierul Aleksandr Kerenski a escaladat. Premierul refuză să cedeze în față cererilor de reforme sociale. După septembrie 1917, Lenin și bolșevicii au plănuit o nouă revoltă împotriva guvernului.

Pe 7 noiembrie 1917 a izbucnit Revoluția din Octombrie. Lev Troțki a condus Garda Roșie Bolșevică, ocupând punctele strategice din St. Petersburg și a asediat Palatul de Iarnă, sediul guvernului provizoriu. Guvernul lui Kerenski a fost arestat, iar Lenin a format Sovietul Comisarilor Poporului, prumul guvern sovietic. Bolșevicii au încheiat războiul împotriva Puterilor Centrale la 3 martie 1918 prin Tratatul de la Brest-Litovsk. Lenin a acceptat termenii duri impuși de Germania din cauza tulburărilor interne din Rusia. Marii proprietari de terenuri și industriașii au fost expropriați fără despăgubiri, băncile au fost naționalizate, partidele de opoziție au fost interzise, iar Parlamentul Democratic a fost desființat. Comisia Extraordinară-CEKA, poliția secretă avea rolul de a asigura autoritatea exclusivă a bolșevicilor.

Prima fază a reformelor revoluționare s-a sfârșit în martie 1918 cu mutarea guvernului sovietic în frunte cu Lenin de la Petrograd la Moscova, la Kremlin. Guvernul nu era însă în siguranță pe deplin. În 1918, alianța contrarevoluționară a monarhiștilor, menșevicilor și a puterilor non-socialiste au format Garda Albă care se înfruntă cu Garda Roșie într-un război civil sângeros ce a durat trei ani. Nicolae și familia sa au fost executați la 17 iulie 1918 de Sovietul din Ekaterinburg pentru a nu fi eliberați de Garda Albă ce se apropia de oraș.


În ciuda sprijinului acordat Albilor de către foștii aliați ai Rusiei din cadrul Antantei din Primul Război Mondial, la începutul anului 1922, Armata Roșie a învins. Roșii au cucerit treptat Georgia, Ucraina, Armenia, Azerbaidjan, precum și state care s-au declarat independente după Tratatul de la Brest-Litovsk. Războiul Polono-Rus din 1920-1921 și foametea cumplită din iarnă următoare nu mai reprezentau probleme serioase pentru conducerea bolșevică. În 1922, noul stat socialist era de dimensiunea fostului imperiu rus.

Republica Sovietică Socialistă Federativă Rusă s-a unit cu Republica Sovietică Ucraineană și Republica Sovietică Belarusă, formând Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste-URSS care a devenit primul stat comunist din istorie, salutată cu bucurie de socialiștii de pretutindeni.


Este de remarcat ca si noile autoritati sovietice au continuat politica expansionista a fostului Imperiu Tarist, desi inainte de 1917 comunistii si insusi Lenin criticasera vehement politica expansionista a fostului Imperiu Tarist.
Desi in teorie Lenin decretasera dreptul la autodeterminare a popoarelor neruse asuprite din fostul Imperiu Tarist, practic insa aceasta declaratie nu a fost urmata de fapte in acest sens, in toate cazurile.

Este drept ca prin tratatul de pace polono-sovietic de la Riga din martie 1921, Rusia sovietica recunoaste frontiera normala si legitima cu Polonia, recunoscând apartenenta fireasca a partii de vest a actualei Ucrainei si Bielorusiei la Polonia.

In 1921 este incheiat si tratatul sovieto-estonian.

Un tratat asemanator este incheiat si intre Finlanda si Rusia sovietica.

Tot in anul 1921 se incheie la Moscova tratatul de pace intre Turcia kemalista si Rusia sovietica. Prin acest tratat, ambele state declarau nule si neavenite toate tratatele incheiate intre fostul Imperiu Otoman si fostul Imperiu Tarist, fiind recunoscut implicit ca nul si neavenit si tratatul ruso-turc din anul 1812, prin care fostul Imperiu otoman ceda Basarabia catre fostul Imperiu Tarist.

Astfel, Rusia sovietica isi normalizeaza relatii diplomatice cu vecinii sai din Europa- Finlanda, Estonia, Letonia, Polonia dar si cu Turcia.

Din pacate, nu accelasi lucru au dorit autoritatile sovietice si fata de Romania Mare.

Problema care a atarnat cel mai greu in relatiile romano-sovietice, in intreaga perioada interbelica, a fost nerecunoasterea de catre guvernul sovietic, a unirii Basarabiei cu Romania, desi aceasta unire a fost un proces firesc, legitim si realizat prin vointa liber exprimata a marii majoritati a populatiei din Basarabia, in 1918.

Propaganda comunista, ieftina cum ca vai ce bine era, nu dau 2 bani pe asemenea timpenii.

Doar faptul ca nu aveai libertate si erai tinut fara acces la diferite informatii si la ce se intampla in lume trebuie sa te puna pe ganduri cat de "bine era". In acele vremuri nu te plimbai la orice ora vroiai in toata Europa si faptul ca ai libertate inseamna ceva enorm dar cand ai ochelari de cal normal ca nu vezi ce e de vazut si vezi doar lozinci ieftine fara valoare.

Declanșarea revoluției ruse din februarie 1917 a însemnat și începutul destrămării Imperiului Tarist, naționalitățile ne-ruse revendicând autonomia.
Revoluția din Octombrie 1917 – ca urmare a căreia partidul bolșevic a preluat totalitatea puterii în Rusia (act în care călătoria unor lideri bolșevici spre Rusia a fost sprijinita de Imperiul german), a dus la armistițiul apoi pacea de la Brest-Litovsk, prin care Lenin le ceda germanilor țările baltice, Bielorusia și Ucraina.

În acest context, liderii din Sfatul Țării nu mai puteau conta, pentru a garanta pacea civilă și recoltele în Basarabia, decât pe armata română, care, rămasă singură pe frontul de est după retragerea Rușilor, fusese și ea nevoită în cele din urmă să accepte armistițiul cu germanii la 9 decembrie 1917.
Aflată în retragere prin Basarabia, armata rusă a început să jefuiască, să violeze și să omoare populația civilă băștinașă, fruntașii basarabeni fiind asasinați de către organizațiile comuniste. În aceste condiții la 22 decembrie 1917, Sfatul Țării a cerut guvernului român aflat la Iași să trimită armata să restabilească ordinea. Trupele aliate, conduse de generalii Broșteanu (român) și Berthelot (francez) au trecut Prutul în ziua de 10 ianuarie 1918 reușind eliberarea Chișinăului de jefuitori la 9-16 ianuarie 1918 pentru ca în câteva zile să elibereze complet Basarabia.

Pe 24 ianuarie 1918, Sfatul Țării a votat în unanimitate pentru proclamarea independenței Republicii Democratice Moldovenești. Consiliul Director a fost dizolvat și a fost înlocuit cu Consiliul de Miniștri, iar ca Prim-ministru al noii republici a fost numit Daniel Ciugureanu. De fapt a fost o reconfirmare a funcției prin prisma faptului că a fost ales Prim-director pe 17 ianuarie 1918. Ion Inculeț a devenit președintele republicii.
În lunile ce urmează, pe lângă atacurile bolșevice venite din teritoriul de peste Nistru controlat de germani, apar și pretenții teritoriale din partea Ucrainei, și ea proclamată independentă. Sfatul Țării începe atunci să manifeste intenții de unire cu România, care sunt exprimate și prin "moțiuni de unire votate de diferite județe (Soroca, Bălți)". Până la urmă, unirea cu România a fost hotărâtă de Sfatul Țării la 27 martie/9 aprilie 1918 prin 86 de voturi, contra 36 (pentru menținerea independenței) și 3 abțineri.

Aceasta a fost recunoscuta si prin tratatul de pace incheiat in martie 1918 intre Rusia sovietica si Imperiul German, la Brest-Litovsk.

Dar a fost recunoscuta in 1921 si de catre puterile Antantei- SUA, Marea Britanie, Franta, Italia si Japonia.

Comunismul in Romania : 30 Decembrie 1947 - 25 Decembrie 1989
Comunismul in Rusia:30 Decembrie 1922 - 21 Decembrie 1991