Calea ferată si literatura română:

I. L. CARAGIALE
Doi amici, Niţă şi Ghiţă, şed la o masă în berărie şi vorbesc încet despre cine ştie ce. Uşa stabilimentului se deschide cu zgomot, şi intră foarte vesel un muşteriu nou, un om mai mult tânăr ca bătrân. După toate aparenţele, soseşte dintr-un alt stabiliment similar, unde trebuie să fi stăruit mult. Noul sosit se uită la mesele ocupate, pare c-ar căuta o cunoştinţă, şi-şi opreşte în sfârşit privirile asupra celor doi amici. Cu pas mai mult hotărât decât sigur, vine drept la masa lor.
Muşteriul cel nou îngălează silabele, pe unele prea slabe neglijându-le chiar de tot.
Muşteriul – Salutare, neică.
Niţă şi Ghiţă – Salutare.
M. – Îmi daţi voie ?
N. – … Poftim.
M. – Nu vă deranjez, ca’ va-s’ zică.
G. – … Nu.
M. – Vorbeaţi ceva secret ?
G. – … Aş !
(Tăcere.)
M. – Frate… o fi târziu ?… că pe-al meu l-am dat să-l dreagă…
N. – Unu fără un sfert.
M. – Umbli regulat ?
N. – După gară.
M. – … Miţa acu trebuie să fie… Cât ai zis că e ?
G. – Unu fără un sfert.
M. – … între Ghergani şi Conţeşti… Am lăsat-o să plece cu şeful… (bate tare-n masă) Bine, frate, eu nu beau nimic, ca’va-s’zică ?… Dă-mi o halbă…
(Niţă şi Ghiţă se uită unul la altul, întrebându-se reciproc din ochi cine este amicul.)
Amicul (ciocneşte halba cu paharele amicilor şi bea) – Pardon… un moment. (Pleacă.)
G. – Cine e amicul ? Îl cunoşti ?
N. – Nu.
G. – E cam trecut…
N. – Ce cam ! e bine de tot.
Amicul (se-ntoarce la loc) – Frate, e târziu ? Câte să fie ?
N. – Unu şi zece.
A. – Acuma sunt în gară la Titu: mănâncă gogoşi la madam’ Mari, ca’va-s’zică.
G. – Cine, nene ?
A. – Miţa, nu ţi-am spus ?… Băiete, o halbă.
N. – Frate, cine e Miţa asta ? fă-mă să-nţeleg.
A. – Cum ? nu ştii ?
N. – Nu.
A. – Nevastă-mea, frate.
G. – Bine, nene, nu ţi-e frică s-o laşi singură noaptea pe drum ?
A. – Păi nu ţi-am spus că nu e singură ?… e cu şeful…
N. – Bine-bine, înţelegem noi, dar… în sfârşit, tocmai d-aia… parcă… de… o femeie singură…
A. – N-ai grije ! Cupeu separat… Intri, închizi lumina, tragi perdeluţele şi te-ncui pe dinăuntru: cupeu de servici, ca’va-s’zică-sepa’at ! (face cu ochiul) Poţi să dormi până dincolo de Filiaşi… Trenul 163… ăl mai bun pentru noi ăsta e: trenul 163… (cei doi amici râd.) Câte sunt acuma ?
N. – Unu şi jumătate trecute.
A. – A plecat din Titu… A trecut şi de Mătăsaru. Miţa acu trebuie să-i tragă la soamne…
G. – Da’ şeful ?
A. – Şi şeful… Pardon… un moment. (pleacă.)
N. – E dulce.
G. – Bărbat de zahar.
N. – Stăi, să vedem ce fel de persoană e Miţa.
A. (se-ntoarce la loc) – Singură, n-aş lăsa-o eu ! ştii ! femeie tânără, nu face să umble singură… Sunt măgari cari n-au maneră şi…
G. – … Dacă o fi şi curăţică.
A. (pufneşte de râs) – Curăţică !… Miţa, curăţică !… Ce vorbeşti, dom’le ? Îmi pare rău… Frumoasă, dom’le ! îngheaţă puţul… Stăi, să vezi… (Se caută în buzunar, scoate portofelul şi din portofel o poză, pe care o trece amicilor. Amicii privesc lung poza cu nişte ochi plini de admiraţie.) Ei ? aşa e ?
N. – Straşnică, domnule !
G. – Minune !
A. (mândru) – Aş ! poza e moft ! s-o vezi în natură, dom’le… e ceva, ca’va-s’zică… Mă rog, destul ! s-o vezi în natură !
N. – E naltă ?
A. (cu siguranţă) – Potrivită.
G. – Blondă ?
A. – Aur, nu altceva. Uite păr ! Crezi că-l face cu fierul ? Aş ! natur… S-o vezi dimineaţa, cum drăcuieşte, că nu şi-l poate descurca… E lucru mare !
N. – De câţi ani e ?
A. – Cam de câţi zici d-ta, după poză ?
N. – De vreo douăzeci şi cinci.
A. – Vezi ?… Şi mai zici că-n poză te flatează… N-a-mplinit nici douăşunu.
G. – Fie, nene, să vă trăiască ! aţi ştiut ce-aţi ales… Şi o iubeşti ?
A. – Ei, bravos !… Cum să n-o iubeşti !… E lucru mare, domnule, când îţi spui. Apoi în gară la noi, e comedie ! Toţi pasajerii, când trece trenul ziua, toată lumea, uite aşa întoarce capul şi se uită la ea, la fereastră, – că stăm sus în gară.
N. – Da’… şeful unde şade ?
A. – Tot sus.
G. – Şeful e familist ?
A. – Aş ! Nu vrea să se-nsoare; zice că nu ţine la femei. Ce mai râde Miţa de el, e lucru mare ! Mereu îl tachinează, şi să vezi ce e frumos, că el se supără ! Odată, nu ştiu cum l-a tachinat, că s-a certatără straşnic – n-a vorbitără… o zi-ntreagă…
N. – Şi pe urmă ?
A. – Pe urmă s-a-mpăcatără: trebuia să se-mpece, n-avea-ncotro ! dacă mâncăm împreună, ca’va-s’zică ! ştii, vine de stă cineva vizavi la masă… nu se poate ! A stat ei serioşi cât a stat, şi mă făceam şi eu serios, şi zice şeful: „Pardon, maşer, v-am călcat !“ şi pe urmă ne-a pufnit pe toţi râsul…
G. – Da’ şeful ce fel de om e ?
A. – Foarte bun băiat…
N. – Nu adică de bun; dar ce fel de om e ? în vârstă ?
A. – Ei aş ?… nici de treizeci de ani… Să vezi, dom’le, frumuseţe de băiat ! Stăi, că am uitat să vi-l arăt. (Scoate iar portofelul şi din portofel o altă poză.) Uite. (Amicii iau poza şi o privesc cu oarecare gelozie.) Aşa e ?
G. – Voinic bărbat !
A. – Aş ! să-l vezi în natură. Mai nalt ca d-ta ! şi încă în poză nu iese roşu !… Să-l vezi când îşi pune şapca roşie, aşa cam la o parte… Straşnic, dom’le ! mustăţile alea negre ca abanosul şi nişte sprâncene ! Când trece trenul, toate cucoanele cu ochii la el, să-l soarbă şi mai multe nu ! Dacă n-ar avea şapcă roşie, l-ar deochea diavoliţele !
N. – Da, scuză-mă, să te-ntreb, copii aveţi ?
A. (râzând foarte tare) – Ce vorbeşti, nene ?… sunt însurat numa de cinci luni…
N. – Aşa ?… apoi atunci, nu e vremea pierdută; o să aveţi…
A. – Aşa nădăjduim şi noi… Câte ceasuri sunt ?… ia vezi.
G. – Două ş-un sfert.
A. – Acuma intră în Leordeni.
N. – Mă rog, da’ dumneata ce eşti acolo la gară ?
A. – Eu ?… Magazioner… Mai luăm un rând ?
G. – E cam târziu; mâne am canţilerie de dimineaţă…
A. – Numa un rând… Băiete ! trei…
N. – Şi acuma eşti în congediu ?
A. – Ce conged !… Ce să mai cer conged ! Mă-nvoieşte şeful când vreau să plec. Pot să lipsesc şi câte trei zile; mai ales acuma, cu criza asta, nu prea e atâta lucru !
G. – Nene, dă-mi voie să-nchin în sănătatea soţiei dumitale… Să vă trăiască !
A. – Mersi !
N. – Şi eu închin în sănătatea şefului d-tale… Să vă trăiască !
A. – Mersi !
G. (dă să bea, îi răsare şi pufneşte) – Nene ! (Cu multă căldură Nene ! lasă-mă să te pup ! (Se pupă cu magazionerul.) Eşti mai dulce ca mierea ! (Râd toţi.) Mult aş vrea să cunosc pe şeful şi pe soţia d-tale ! (Cu duioşie:) Ce-or fi făcând ei acuma ?
A. – Dorm tun… Câte ceasuri ai ?
N. – Trei fix.
A. – A intrat în Piteşti… La Piteşti stă treiştrei de minute…
(Cei doi amici îl îmbrăţişează pe rând şi-l pupă cu multă căldură.)
G. – Nene ! eşti un om fericit !… să trăieşti !
A. – Asta, ce-i drept, aşa e… sunt fericit, slava Domnului ! Nevastă frumoasă am, să-mi trăiască ! slujbuşoară bunicică am – de ! orişicât să zici, magazioner… dacă nu curge, pică ! de şef încai, ce să mai zicem ! ţi-este ca şi un frate, odată ce ţi-e cumnat, ca’va-s’zică !
(Amândoi amicii, după ce au râs tare, rămân foarte nedomiriţi.)
N. – Cum, cumnat ?
A. – Dacă-i fratele Miţii !… Da’ ce credeai ?
G. – Atunci, n-am făcut nimic…
A. – Cum, n-am făcut nimic ?
N. – Noi gândeam…
A. – Cum, nene ? Apăi daca nu-i era frate bun, se putea ? Cum, adică ? era să las aşa mândreţe de femeie… noaptea… cu aşa frumuseţe de bărbat ?… în cupeu de servici !… (face cu ochiul) sepa’at, ca’va-s’zică !… (râde cu multă poftă) ştii că-mi place !… Câte ceasuri ai ?
N. – Ce-ţi pasă ?
A. – Vorba e, vreau să ştiu unde e Miţa acuma.
N. (plictisit) – Trei şi jumătate trecute.
A. – A plecat din Piteşti… Ai să mergem undeva, să bem câte un jvarţ.
G. – Nu mai mergem.
A. – De ce ?
N. – Nu mai ai nici un haz !

Pe-nserate, după o zi foarte călduroasă, aştept într-o staţie mică, de pe linia Braşov–Cluj, trenul interregio care merge spre Pesta… N-aştept mult… Trenul soseşte… Repede-mi iau sacul de drum şi mă duc la cel mai apropiat vagon de clasa a doua; n-am vreme s-aleg: trenul pleacă-ndată.
M-am suit, a fluierat, porneşte.
E foarte cald în vagon şi lume multă mai ales în coridor, unde se vorbeşte tare în mai multe limbi şi miroase strajnic a funingine de lignit amestecat cu trabuco popular. Intru într-un compartiment, unde văd loc gol; îmi pun sacul în plasa de sus şi m-aşez într-un colţ lângă uşă.
În compartimentul meu, sunt deocamdată numai două persoane, alături pe bancheta din potrivă, în colţul opus, de lângă fereastra vagonului. Deşi lampa îmbrobodită aruncă o lumină foarte slabă şi nu pot distinge figurile, înţeleg după siluete că e o pereche tânără, un domn şi o damă, cari şoptesc foarte încet; cât de încet însă, şi cu toată uruitura ritmată a roatelor, cari sfârâie acum cu o viteză onorabilă, tot prind din şoaptele tinerei perechi câtva cuvinte:
– Dracul l-a mai adus şi p-ăsta ! zice dama.
– Taci ! zice domnul; să n-auză ! poate-i român…
„A ! aşa ţi-e vorba ? zic eu în gândul meu; bine !“
Gândind astfel, mă-nchei până jos la waterproof, îmi apăs şapca pe ochi şi mă rezem cu ochii mijiţi, ca şi cum m-aş aşeza pe somn. Dar n-apuc să isprăvesc mişcarea şi aud lângă mine, la uşa compartimentului, tuşind cineva tare şi scurt de trei ori, aşa că fără voie mă ridic şi mă uit ca la un semnal ce mi s-ar da după-nvoială. O doamnă în vârstă – o văz bine la lumina lămpii din coridorul vagonului; ea a tuşit. E un fel de mahalagioaică… N-o cunosc… Mă reaşez la loc, şi, întorcând privirea înăuntrul compartimentului, văz că domnul a trecut lângă uşă în capătul cestălalt al banchetei, drept în faţa mea.
Închiz un moment ochii.
– Pardon ! auz un glas de femeie…
Şi simţ că mă-nghioldeşte cineva împingându-mi genuchii. Mi-i retrag cât pot şi deschid ochii.
Cocoana care a tuşit adineaori ajută pe un domn destul de burtos să treacă din coridor în compartiment. Domnul intră cu pasul nu prea sigur şi, ţinut de cocoana de-aproape, merge, clătinat de mişcarea trenului, să se aşeze greoi în capătul celălalt al banchetei mele lângă fereastră, faţă-n faţă cu doamna cea tânără, care pare c-a adormit.
– Cocoană Sofiţo, zice domnul cam gâfâind, dă-ntr-o parte perdeluţa de la lampă, mi-am pierdut perniţa…
Cocoana care a tuşit se urcă pe banchetă şi face lumină.
Acum pot vedea bine pe tovaroşii mei de călătorie.
Doamna cea tânără, care stă cu capul pe rezemătoarea banchetei, cu ochii-nchişi, este o strălucitoare frumuseţe blondă, de vreo douăzeci şi doi-şi trei de ani. Domnul cel tânăr care-mi stă în faţă, în aceeaşi poză ca şi doamna, însă invers, ca un pendant arhitectonic, este un bărbat oacheş de vreo treizeci de ani, voinic şi frumos, totuşi cu o expresie foarte blândă. Domnul cel gros – care acuma şi-a găsit perniţa şi s-a culcat, ghemuit pe jumătatea banchetei, cu faţa la perete cum s-ar zice, adică cu spatele spre bancheta din faţă – este un om nu tocma bătrân, între cincizeci şi şaizeci de ani; pare că e foarte obosit de drum; poate chiar să sufere de ceva, judecând după îngrijirea cu care-l conduce cocoana. Aceasta a patra tovaroşe a mea de compartiment este o femeie uscăţivă de vreo patruzeci şi ceva de ani; trebuie să fi fost tare frumuşică pe vremea ei; un tip picant, şi nişte ochi scânteietori, plini de vioiciune şi de viclenie.
Îndată ce şi-a culcat pe domnul cel gros, cocoana se urcă pe banchetă şi dă la loc perdeluţa peste lampă.
În toată vremea asta, eu mă fac că dormitez trăgând cu ochiul pe sub cozorocul şepcii.
– Mamiţo ! întreabă încetişor doamna cea tânără, ridicând capul de pe rezemătoare; ce face Mişu ? doarme ?
– Ei ! aş ! răspunde şi mai încet domnul cel din faţa mea.
– Atunci, de ce nu vii la loc ? şopteşte doamna.
– Mai stăi un minut, soro, zice cocoana, că nu mori ! Uite e şi omul ăsta străin.
– Fir-ar al dracului ! Dracul l-a mai adus şi p-ăsta !
– Taci, soro ! dacă aude şi-nţelege româneşte !
Şi zicând acestea, cocoana vine de s-aşează brusc lângă mine şi mă-mpinge. Eu sar ca din somn, şi cocoana:
– Pardon ! v-am făcut deranj… Dv. ştiţi româneşte…
– Nem tudom ! zic eu…
– Dv. ungur ?
– Ighen…
– Şi nu-nţelegeţi deloc… deloc ?…
– Nem tudom !
– Bată-te Dumnezeu de boanghen ! zice tânăra.
Pe urmă cu humor:
– Mişule ! Mişule ! ci, haide o dată !
În acelaşi moment domnul care doarme începe să sforăie. Domnul cel tânăr se scoală din faţa mea şi trece iar la locul unde l-am găsit întâi, lângă doamna cea tânără. Cocoana se scoală de lângă mine şi-mi trece în faţă în locul tânărului.
– Culcă-te şi dumneata, mamiţo; e târziu ! zice tânăra.
În adevăr, e cam târziu; toată lumea s-a retras din coridorul vagonului în compartimente, şi, din norocire, toată lumea a avut locuri; la noi n-a mai venit nimeni.
Cocoana se culcă pe jumătatea de banchetă din faţă-mi; eu mă culc pe jumătatea mea de banchetă în sens invers cu domnul care sforăie cu putere.
Am închis ochii, sincer; tot nu-i destulă lumină: cu ochii-nchişi, o să aud mai bine…
– Ah ! suspină doamna, ah ! Mişule, încă o zi ! încă douăzeci şi patru de ceasuri ! mâine seară, suntem singuri !…
Şi… se sărută… Aud bine… Se sărută: o dată lung, apoi, de mai multe ori pe rând, scurt şi des şi tare…
– Aţi nebunit de tot ! mormăie cocoana.
– Ci, dormi odată, mamiţo !
– Nu e vorba de mine; mai e şi om străin…
Eu horcăi.
– Dă-l dracului de boanghen ! nu-l auzi cum mână porcii ?… Mişule ! dragă Mişule !
Şi iar sărutările…
Apoi, din adâncul sufletului:
– Off !… Mişule !… Mamiţo !… mamiţo !…
– Ei ! ce e, soro ? ce mai pofteşti ?
– Tot nu dormi ?
– Mi-e cald ! nu pot să dorm…
– Atunci, du-te puţin p-afară.
Cocoana se scoală şi trece-n coridor…
Şi mie mi-e grozav de cald; mă fac că mă-nvârtesc în loc… Un sărutat prelung amuţeşte… Mă ridic de pe banchetă şi, fără să mă uit în partea opusă, ies după cocoana în coridor.
Cocoana vrea să-şi răsucească o ţigaretă de tutun; eu scot tabacherea mea şi-i ofer galant ţigarete cu carton.
– Mersi.
– Keirem… zic eu, şi-i dau foc.
– Care va să zică nu ştiţi deloc, deloc româneşte ?
– Mit ? întreb eu.
– …româneşte.
Eu dau din umeri cu vădit regret că nu o pot pricepe; totodată, îi ofer, din ploscuţa mea de drum, cognac. Cocoana primeşte bucuros, apoi:
– Bravos cognac ! aşa zic şi eu… Mersi !… Trebuie să fie scump…
Eu iar dau din umeri şi-i ofer altă ţigaretă.
Sunt hotărât – deşi nu-nţeleg româneşte – să stau în compania cocoanei în coridor, până o crede dumneaei de cuviinţă să intre iar la loc în compartiment.
A trecut, nu pot să-mi dau seama bine, cât timp, şi din compartimentul nostru se aude tuşind de trei ori… Cocoana intră… Peste două-trei momente, intru şi m-aşez la loc, lungindu-mă cât mă-ncape jumătatea mea de banchetă.
…Aha ! trenul nostru trece pe sub o ploaie; răpăie pe acoperişul vagonului şi plescăie pe geam.
– Mamiţo… culcă-te… şi… matale.
– Iacă… mă culc… Dar… culcaţi-vă… şi voi… fiţi cum…
....................................................
…Îmi pare c-auz o muzică… Ce strălucitoare armonie !… un marş maiestos !… da !… o paradă… ce de lume !… armată… multă armată… a ! nu ! e la teatru… nu ! nu armată… parcă e un stol de porumbei… iată doi… cum se sărută şi se giugiulesc… Visez ?…
Dar ce e ? ce bufnitură !… ce duduială ! Sar în sus… Am dormit ! am visat ! E lumină bună de ziuă. Cum m-am speriat ! am crezut că e un accident… Când colo, ce ? Doamna cea tânără, cine ştie cum, din somn, a alunecat de pe bancheta ei şi a lovit cu picioarele pe domnul cel gros, care s-a deşteptat speriat şi el. Ce e însă curios e că toţi din compartiment ne-am deşteptat; numai tânărul domn doarme… acum în colţul din faţa mea.
Eu mă culc la loc: mai am nevoie de odihnă.
E ziuă mare… Domnul cel gros se ridică şi şade pe banchetă cu picioarele descălţate-n jos. Doamna tânără s-a rezemat iar cu ochii-nchişi. Cocoana-n vârstă, alături de ea, cască.
– Coană Sofiţo, zice domnul cu glas blajin, ia vezi unde mi-e cornul…
Cocoana caută în plasă şi dă jos un cornet acustic, domnul îl ia şi-l pune cu gura cea strâmtă la ureche, apoi:
– Coană Sofiţo ! cum zici dumneata să-ncep ? cum mi-a spus Buiucliu ? cum mi-a spus Schachmann ? ori cum mi-a spus Urechiă ?
Cucoana, vorbind aproape şi tare în gura largă a cornetului:
– Cum ţi-a spus Buiucliu ?
– Patru luni de zile cura lui Kneipp, acolo la loc…
– Da Schachmann ?
– Maşina electrică…
– Da Urechiă ?
– Hapurile alea americane… cum le zice ?
Cocoana, tare şi adânc în cornet:
– Pink…
– Héhé… da…
– Eu zic să le-ncepi pe toate odată.
– Aşa zic şi eu.
– Tot ai vreme acuma: şi Miţa are să stea la Franţişbat vreo două-trei luni.
– Cât ? întreabă domnul.
– Vreo două-trei luni ! strigă cocoana în cornet.
– Cel puţin patru, a spus doctorul ! răspunde domnul.
Şi zicând acestea, dă cocoanii cornetul şi se culcă la loc cu spatele spre bancheta din faţă.
„Am înţeles !“ zic eu în gândul meu.
Domnul începe să sforăie.
– Mişule !… Mişule ! !… Mişule ! ! !
– A adormit ! zice cocoana.
– Bravo ! zice tânăra… Da boanghenul doarme, mamiţo ?
Eu horcăi.
– Nu-l auzi ?
Tânăra se scoală de la locul ei şi trece lângă Mişu, în faţa mea, pe câtă vreme cocoana ia locul din faţa domnului care horcăie.
…A trecut poate un ceas… parc-a fost o clipă… M-a lovit ceva peste picioare… Deschid ochii; e lumină de soare…
Domnul horcăie mereu… Cocoana fumează veghindu-l…
În faţă-mi, perechea cea tânără doarme zâmbind: femeia cu capul cel frumos pe umărul şi pieptul voinic al omului, care o reazimă cu braţul drept pe după spate, pe când în mâna stângă îi ţine amândouă mânuşiţele.
Ne-apropiem de Pesta.
Cocoana a moţăit cât a moţăit şi a adormit şi ea… O ! Argus !
Domnul care horcăie face o mişcare… vrea să se scoale… Se scoală !
Eu mă ridic desperat şi, apucând cele trei mâni din faţă, le zgudui puternic.
Tânăra pereche sare drept în picioare.
– Ptfiu ! fir-ai al dracului de boanghen ! Cum m-ai speriat !
Dar eu, neînţelegând româneşte, i-arăt pe domnul care se-ntoarce şi deschide ochii, pe când tânărul a şi pierit în coridor.
În splendidul restaurant al gării, la Pesta, stau la o masă, luând cafea cu lapte, domnul cel în vârstă, doamna cea tânără şi mamiţa. Pe masă, alături de ceaşca domnului, stă cornetul acustic… La o masă foarte aproape e tânărul meu tovaroş de compartiment, care răspunde la numele de Mişu.
Eu mă apropiu de masa unde sunt damele, salut politicos, iau cornetul, şi-l pun cu deschizătura cea mică în urechea domnului; domnul şi-l aşează cum ştie, mai bine; apropiu gura de deschizătura cea largă şi zic tare şi răspicat:
– Boierule ! deşi n-am onoare să vă cunosc… vă rog să vă uitaţi încoace…
Şi-i arăt masa unde e d. Mişu. Boierul se uită încotro i-arăt; cocoanele au înlemnit.
– Boierule ! adaog eu, vezi pe tânărul acesta ?… îl vezi ?… îl vezi ?
– Ei ! da; ce ?
– Te-ntreb numai de curiozitate !
Apoi, întorcându-mă cătră damele aiurite:
– Călătorie şi petrecere bună, coconiţelor ! Vă sărut mânuşiţele !
…Şi boanghenul pleacă mândru că nu s-a-ndurat să-şi răzbune pe o tânără uşuratecă, turburându-i mai mult decât o clipă luna de miere.

Inedite si...actuale!
Mai aveti?

Actuale, într-adevăr !
Ar mai fi câteva (Caragiale a fost mare "consumator" de peisaj şi mediu ...feroviar !).

O observaţie: corectorul automat a pus în text "Trenul interregio" : sigur, aşa zicem azi, în textul original era, bineînţeles,  "acceelleerraatt" !

I. L. CARAGIALE


„În noaptea de… frânarul Ioan Popescu având serviciu de zi şi fiind de ieri beat, care dormise la vagoanele încărcate cu vinuri şi pesemne a abuzat prin efracţiune, sosind trenul de marfă 203, manevrând în stare de beţie, a fost apucat între două tampoane şi omorât, lucru care i s-a mai întâmplat de atâtea ori mai ales având serviciu la vagoanele cu băuturi.“

Alexandru Muşina - Budila Expres

1. Introducere

Cei care m-au iubit au murit înainte de vreme,
Cei care m-au înțeles
Au fost loviți pe la spate și înmormântați în grabă, cei
Care mi-au tras la xerox programul genetic au înnebunit
Și-și plimbă în soarele amiezii
Privirea tumefiată, creierul mirosind a cloroform.

După o iarnă lungă a venit vara caldă,
Fructele noastre nu au avut timp să se trezească,
Fructele celorlalți se vând la suprapreț. Dimineața
Ne primește totuși cu brațele deschise, totuși lumina
Mai bate în epiderma fanată, totuși vântul
Ne mai aerisește orbitele duhnind de amintiri.

Am pierdut totul. Portarii hotelurilor
Ne-au uitat, femeile fragede și aristocrate
Ne-au uitat, hamalii din gări ne-au uitat și liftierii,
Vânzătoarele de flori și negustorii de nestemate,
Ne-au uitat străzile, ne-au uitat casele albe
Pe care urca iederea ruginie a vechii „la bella estate”.

Am pierdut totul.
În paradis, în clipă cea repede, în metalul închipuirii
Nimic din noi n-a rămas. Un avort
Rapid, aseptic, elegant.
Totuși dimineața mai întinde
Brațele ei transparente, de caracatiță, spre trupul
Învinețit de somn și de vise, totuși aerul
Mai face troc cu celulele spongioase, totuși moaca roșcată
A servietei mai rânjește, tâmpă, fericită.

2. Senzație

Din când în când trompeta îngerului
Scoate sunete de fanfară. Din când în când ne așezăm la masă
Ciocnim ouă roșii sau pahare de vin, conversăm.
Din când în când
Dansăm în semiîntuneric cu femei
Proaspăt spălate și mereu stânjenite, din când în când
Ieșim în spatele casei, la munte, din când în când
Stingem lumina și transpirăm.

Sau se sparge conducta, vecina țipă
După poștașul întârziat cu pensia, bețivii urinează
Pe zidul caselor de vizavi, o salvare
Trece ușor pe deasupra inimii și duce mai departe
Câte un corp solid familiar.

Din când în când se aude trompeta,
Mașini greoaie ca niște hipopotami stropesc
Pavajul încins, vânzătoarele din cofetării
Fac strip-tease și, goale, se bat cu frișcă, din când în când
Câte un director se umflă ca un balon, se înalță
Apoi se sparge, dispărând din Univers, din când în când
Câte-un afiș
Multicolor ne promite Noul Ierusalim,
În schimbul a treizeci de bani sau al tăcerii.

Sau traversăm zidul putrezit al Grădinii și culegem
Globuri de aur cu care îmblânzim viitorul, sau deschidem
Nasturii aerului și posedăm furioși
Trupul cald încă al iluziei.

Din când în când ne amintim de Gondwana,
De pelasgii mâncători de scoici, de Cung-Fu,
Ne amintim de sarea-n bucate, de Rosamunda,
De vasele din Micene, de sandaua
Filozofului, din când în când pomenim
Nume fără sens, însă dulci
Inimii noastre: Herbert Read, Marcuse,
McLuhan, John Berryman, Platon, Eminescu, din când în când
Vindem pielea ursului din pădure și ne
Cumpărăm jucării.


3. Context

Și apoi mă înâlnesc cu păianjenul blond,
Cu arlechinul domesticit, cu domnișoara de silicon,
Cu ursulețul Yoghi, marele gagicar.
Toți mă întreabă despre poezii, toți mă întreabă
Cum e noua mea viață.
Nu sunt triști dar nici veseli. Trăiesc
Într-un aer de celofan, așteaptă clipa
În mare liniște, gata împachetați.

Ei mă întreabă despre poezie, acea trebuință
Țâfnoasă și plină de rușine a adolescenței,
Despre poezie, precupeață grasă și care
Ne-a luat pe nimic inimile de puștani și le-a pus pe ață
Despre poezie, cuvânt plicticos,
Pe care dicționarele-l mai pomenesc
Din conformism și vocație inerțială.
Despre noua mea viață în ținuturile boreale,
Dincolo de sciții cei îmbăcați în blănuri,
Și, bineînțeles, despre Budila-Express.

4. Defulare
Și noi am călătorit cu Budila-Express
În diminețile toamnei, în amiezele de vară,
Sub cerul iernei, primăvara am călătorit
Cu Budila-Express.

Și noi am coborât la Hermannsdorf, am văzut
Bidonville-urile din marginea terasamentului,
Nesfârșitele turme de capre râioase, și noi
Am văzut Teliu-Valley, și noi am auzit
Graiurile amestecate ale triburilor de culegători de ciuperci,
Și noi am prăjit slanină la flacăra brichetelor, am croșetat
Răbdători, în așteptarea minunii, și noi
Am vizitat Întorsura-City, ba chiar ne-am întors
Cu preafrumoase suvenire.

Și noi am leșinat prin parcurile din Flowers-Town,
Și noi am văzut cadavrele strivite de locomotivă,
Și noi am traversat simplonuri în care
Poți face dragoste pe tăcute liniștit, și noi
Am adormit, și noi ne-am trezit mahmuri
În Budila-Express.

Și noi am curtat inaccesibilele băștinașe
Cu basmale roz și mirosind a Transpirantz, și noi
Am vorbit la nesfârșit și am ascultat la nesfârșit, și noi
Am consolat văduve triste și neînțelese soții, și noi am mâncat
Pe colțul meselor roșii sandvișuri cu salam,
Cu pui pane, cu branză, cu omleta, și noi
Am violat Legea jucând
Cărți, bând țuica și rom, și noi am călcat în picioare
Principiul indivizibil al demnității de sine.

Și noi am călătorit cu Budila-Express,
Și noi am văzut fețele stoarse, ca niște cârpe ajunse
La gradul zero al folosirii, ale junelor navetiste,
Și noi am simțit fluidul neîncrederii oarbe
Coborând că acidul sulfuric în oase, și noi am văzut
Banchetele jumulite de vinilinul
Din care aborigenii își fac portmonee, și noi
Am descoperit cultul secret
Al stomacului, sexului și capului plecat, și noi
Am pătruns în catacombele realității,
În subsolul paginii de ziar și mai jos de subsol,
Acolo unde nu mai există decât
Carnea și timpul, senzorul obosit.

Și noi am cules laurii de staniol
Ai după-amiezelor petrecute-n ședințe, și noi
Am luptat în întuneric cu diverși
Dumnezei județeni, și noi am stat
Pe malul fluviului și am plâns, și noi am căzut
Sub mesele negeluite ale cazinoului Paupasse-Oul, am răcnit,
am expectorat
Sofistica râncedă a acceptării, și noi
Am auzit șuierul glonțului pe lângă urechi
În Budila-Express.

Și noi am văzut bătrâni reumatici
Din Flot-Royal, nasurile în formă de șa
Ale locuitorilor din Las Crasnas, și noi
Ne-am rătăcit în fauburgul Barcany,
Și noi am flanat pe aleile prăfoase
Din Cité de Sarmache, și noi am cumpărat
Parfumuri și ochelari Made in France
De la parterul blocului turn cu patru etaje.

Și noi am visat în câmpuri cu iarbă, până ce
Vacile ne-au înghițit, mestecat, defecat, și noi
Am ascultat cimpoiul și glasul castrat
Al lui Titir răsunând pe scenele locale, și noi
Ne-am întors vii și teferi seară de seară
În Budila-Express.

Budila-Express! Budila-Express! Budila-Express!

Și noi am știut și noi am iubit,
Și noi am avut și am putut, am scris și-am citit!
Budila-Express, garnitură cu bou-vagoane,
Garnitură dublată, uneori, garnitură bondoacă,
Iute și verde-murdară printre grămezile de cartofi
Putrezind pe câmpuri, pe lângă peroanele
Pline de cioburi și de capace de bere,
Budila-Express, ruginind nevăzut
Precum tinerețea, la încheieturi.

5. Filtru

a) Era o cameră oarecare. Fără pereți
Cordoane moi o legau
De universul placentar. Creierele, ele însele, păreau a nu exista
Decât provizoriu, mereu în așteptarea
Confirmării de dincolo: pastile minuscule de oxigen.

Dar aici se hotăra totul. În această
Metastază incipientă.

Era liniște. Puteam auzi
Feromonii teilor atacând epiderma
Adolescentelor. Semnificantul
Mai înghițind o gură de semnificat.

Apoi el a ridicat mâna. Mâna sa
Avea cinci degete. Fiecare deget
Un trecut și un viitor.


„b) Atunci au năvălit, izbucnit, explodat:
fofilatorii și scatoscotocitorii pontatorii și antemergătorii
lingec*riștii și drogheriștii femeile de cauciuc și cele evidențiate
esanjiștii și stahanoviștii alchimiștii și verslibriștii
lucrătorii cu gură și cu despicătura cu mapa și cu sapa
secretarele și debarasatoarele recții și erecții
matroanele și prefecții balena albă și pajii
coafezele și dormezele brodeuzele și vibromaseuzele
liniștitorii și concasorii p**opalmiștii

verbali și funcționarii municipali contribuabilii
și subcontabilii vacile domnului și semniariștii activiștii
și pasiviștii comutatoarele și prezentatoarele
mamele patriei și tații burduhănoși cititorii
de manual și meșterii de zăbale animatorii
și picolii soioși scopiții și neofiții scrobiții
și neofaliții soldații de plumb și polițaii de carbid
cu amintirea copilăriei conservată în heliu lichid

c) Ei mi-au spus, sugerat, ordonat:
TREBUIE E NECESAR SE CERE
TREBUIE E NECESAR SE CERE
TREBUIE E NECESAR SE CERE
TREBUIE (dar eu…jap!) mi-au spus
E NECE (dar real… buf!) SAR
Ei
TREBUIE! mi-au ordonat.
d) „O.K.” am zis.
Și am îmbătrânit.

6. Ilustrație

„UN VOYAGE AGRÉABLE AVEC BUDILA-EXPRESS”
„ABENTEUER UND EXOTISMUS MIT BUDILA-EXPRESS”
„HAPPY DAYS WITH BUDILA-EXPRESS”
„LA VITA E BELLA CON BUDILA-EXPRESS”

Afișe imense. Color. Peisage.
În prim-plan, o frumusețe locală
Cu basma roz, autentică, și dinții
Întregi și proaspăt spălați. În fundal o fanfară de îngeri
În costume naționale.

Un scurt fragment feroviar din volumul "Phoenix, însă eu", de Nicolae Covaci

(...)

Împreună cu el, cu prietena lui, D.R., şi cu toată gaşca „Phoenix”, am petrecut o vacanţă teribilă la Buşteni, într-o iarnă. După trei săptămâni de distracţie, scena finală a pus capac. Trenul plecase din gară. Pe peronul plin de zăpadă alergam cu boxa "Selmer" în braţe, pe lângă vagonul de poştă în care Chaka şi încă vreo câţiva se căţăraseră deja.
- Haide, mă!
- Nu te lăsa, Nicule!
- Hai, că-l ajungi!
Încurajările nor nu ajutau prea mult. Ca de obicei, rămăsesem la sfârşit să supraveghez încărcarea instrumentelor pe care le avusesem cu noi. Băieţii erau demult în compartimente când trenul, care avusese doar o scurtă oprire în Buşteni, porni fără să se sinchisească de mine, rămasmas singur pe peron cu boxa „Selmer”. După un efort supraomenesc, reuşii să sprijun de vagonul de poştă ce se mişca din ce în ce mai repede şi continuai să alerg paralel cu trenul ce începea să prindă viteză. Îngrozit, am văzut că peronul urma să se sfârşească după câţiva metri. Băieţii din vagon au întins mâinile, au prins partea de sus a boxei şi au tras-o înăuntru. Eu m-am agăţat de vagonul următor. Pe atunci mai circulau vagoanele de tip vechi cu treptele în afară şi cu o bară verticală de care te puteai ţine. La gerul din iarna aceea, nu cred că aş fi rezistat prea multă vreme, iar uşa nu mi-a deschis-o nimeni. După câteva acrobaţii, am ajuns în vagonul de poştă unde m-am aşezat împreună cu ceilalţi şi cu câţiva ceferişti la o ţuiculiţă.

Editura Universității A.I. Cuza din Iași 2017
Dan Dumitru Iacob
Călătoria lui Nicolae Rosetti – Roznovanu la Paris, în 1853 (pag. 349 – 399)
...................................................................................................
Calendarul și itinerariul călătoriei
Călătoria intreprinsă de membrii familiei Roznovanu la Paris a avut loc în toamna anului 1853. În sursele avute la dispoziție nu se precizează data plecării din țară și nici a întoarcerii, însă putem să estimăm aceste date pe baza unor informații circumstanțiale. După înregistrările din lista de chletuieli făcute de Placide Doury, privitoare la plata unor prânzuri, știm sigur că în 24 septembrie 1853 Nicolae Rosetti- Roznovanu și însoțitorii săi erau deja la Viena, unde au stat cel puțin până în 26 septembrie. Estimăm că drumul de la Iași până la Viena a durat vreo două săptămâni și jumătate, poate chiar trei; două-trei zile de la Iași la Galați, în cazul în care nu s-a oprit ceva mai mult pe la vreo moșie, și cca două săptămâni pe Dunăre, cu mai multe transbordări. Prin urmare, considerăm că grupul de călători a plecat din Iași pe la începutul lunii septembrie 1853. De la Viena au plecat spre Paris la 26 sau 27 septembrie, ajungând în capitala Franței pe la începutul lunii octombrie. În orice caz, erau la Paris în 16 octombrie 1853, dată la care, conform unei chitanțe redactată în capitala Franței, Maria Rosetti-Roznovanu a împrumutat 3.000 de franci de la Placide Doury. Sejurul parizian al boierului moldovean a durat cam o lună, la 5 noiembrie acesta fiind încă la Paris. Plecarea spre casă a avut loc nu mai târziu de 10 – 15 noiembrie, deoarece a ajuns la Iași înainte de sfârșitul lunii respective, după cum dovedește însăși bilanțul cu cheltuielile călătoriei, a cărui dată de întocmire este noiembrie 1853. (...)
Pentru a junge la Paris, vistiernicul Nicolae Rosetti –Roznovanu a ales unul din cele mai folosite itinerarii – Iași, Vaslui, Tecuci, Galați, Pesta, Viena, Munchen, Strassbourg, Paris – traseul respectiv fiind des menționat în sursele vremii. Călătorii au plecat din Iași spre Tecuci cu trăsuri și căruțe evreiești, trase de mai multe rânduri de cai de poștă (în total 20 de cai), pentru care a plătit 17 galbeni. Acest drum nu putea fi parcurs într-o zi, așa că, dacă nu au preferat să meargă și noaptea, este posibil să se fi bucurat de ospitalitatea vreunei curți boierești ai căror stăpâni se înrudeau sau se cunoșteau cu Roznovenii. De exemplu, presupunem că au trecut și pe la moșia Pechea din Covurlui, a lui Alexandru Moruzi,cu care Roznovenii se înrudeau. În registru cu socotelile călătoriei sunt înregistrați 2 galbeni plătiți – unui om al lui Moruzi -, probabil pentru anumite servicii prestate în ultima etapă a călătoriei spre Galați.
În Galați au stat la hotel, probabil pentru o noapte, după care s-au îmbarcat pe un vas fluvial,boierii la clasa I și personalul domestic la clasa a II-a, biletele costând 200 de galbeni, la care s-au mai adăugat alți 14 galbeni pentru locurile și mâncarea slugilor. De aici au navigat pe Dunăre în amonte, cu opriri în principalele porturi de pe ambele maluri ale fluviului, pentru a lăsa sau prelua pasageri și pentru aprovizionarea vaselor, cu transbordări pe alte tipuri de nave, adecvate diferitelor zone navigabile ale Dunării. Cu prilejul opririlor de la Orșova și Pesta au schimbat și niște bani (din galbeni în florini). De la Pesta au continuat drumul spre Viena fie tot pe apă, cu un vas fluvial, fie cu trenul. În capitala Imperiului Habsburgic au sta câteva zile, cazându-se la un hotel, după care au luat trenul spre Paris, via Praga, Dresda, Leipzig, Frankfurt și Strasbourg.
La întoarcerea din Franța, au luat trenul pe aceeași rută până la Viena, însă de aici nu s-au mai întors pe Dunăre, ci au preferat drumul cu trenul și trăsurile de poștă prin Galiția și Bucovina, respectiv prin Cracovia și Lemberg. Pentru că linia ferată Cracovia – Lemberg era în construcție, au călătorit cu trenul probabil până la Tarnow, care fusese conectat cu Cracovia în 1852, după care au continuat drumul cu diligențele poștei imperiale sau cu trăsurile separate ale acestei poște (Separat-Waggen) până la Cernăuți. De la Cernăuți au plecat spre Iași cu trăsuri și căruțe evreiești. Presupunem că motivul principal pentru alegerea acestei rute îl reprezintă costurile de călătorie și taxele vamale mai mici, Roznovenii întorcându-se în țară cu un număr mai mare de bagaje, datorită cumpărăturilor făcute la Paris și Viena.
Condițiile de călătorie cu mijloacele de locomoție ale perioadei respective – trăsuri, căruțe, diligențe, trenuri și vapoare – sunt înfățișate în jurnalele de călătorie și memoriile contemporanilor, însă, pentru o imagine de ansamblu, foarte plastică, recomandăm romanul -Pribegi în țară răpită-, a lui Dumitru C. Moruzi, nepotul cucoanei Marghiolița Roznovanu, în care se găsește un capitol special dedicat acestui subiect, intitulat – De la Ciripcău la Petersburg, prin Viena și Paris.

Eugen Herovanu (1874 – 1956)
(Prozator, eseist si memorialist.Fiul lui Nicolae Heroveanu, functionar la Finante, si al Mariei (n. Champalbert), prof., descinzând dintr-o familie franceza naturalizată în Moldova în sec. al XlX-lea.
Scoala primara la Piatra Neamt; Liceul National din Iasi (bacalaureatul in 1896), unde e coleg cu M. Codreanu si Jean Bart. Studii de drept la Iasi (licenta in 1900).
Doctor la Universitatea Liberă din Bruxelles (1903). Din 1905, începe cariera universitară, dar nu renunţă la avocatură, ajungând decan al baroului ieşean (1918-1928). A fost deputat (1912), primar la Iaşi (1923). Se transferă la Facultatea de Drept din Bucureşti (1929), de unde se va pensiona în 1939, aici fiind profesor de procedură civilă.)
...................................................................................................................
De îndată ce am terminat școala primară ( aprox. 1885), părinții mei au hotărât să mă ducă la Iași (...). Piatra (Neamț) nu dobândise calea ferată decât de prea puțin timp (...). La Bacău am schimbat trenul; a trebuit să așteptăm pe cel ce venea de la București, să ne amestecăm în mulțimea ce inunda peronul, de-a lungul căruia bogate crengi de viță sălbatică aruncau o lumină plăcută. La Roman, unde am ajuns la aprinsul lumânărilor, am putut admira alte lucruri noi și variate, între peronul animat și luminile crepusculului, văzute prin aburii ușori ce se ridicau în valea Siretului și a Moldovei. Am luat masa la Pașcani, cel mai important nod de cale ferată al Moldovei, pe atunci; destul de important, de altfel, și azi.Restaurantul gării, plin de lume grăbită, inundat de lumină, plin de mișcare și de larmă, mi-a produs o impresie deosebită, pe deplin justificată cred, întrucât târziu de tot, până la război, el și-a păstrat o faimă și o putere de atracție, de care cei ce au trecut pe acolo își aduc bine aminte.
Restul drumului l-am făcut deci noaptea. Trenul se înfundase în întuneric. Zgomotele lui îmi păreau puternice.Ca și „amicul domnului Teste”, începeam să simt ( să simt, nu să înțeleg; personajul lui Paul Valery înțelegea lucrul acesta) că, în viteza lui, în furia lui monotonă, trenul meu avea o idee fixă: Iașul. Trenul meu și cu mine bineînțeles, pentru că până „acolo” eram, și trebuise să rămânem nedespărțiți.
Dar ce frumoase apariții gările mici prin care am trecut ! Ruginoasa, unde știam că se găsește mormântul lui Vodă Cuza și palatul fostului domnitor, cu parcul lui. Podu Iloaiei și Târgu Frumos, centre mici și vechi, a căror înfățișare pe atunci nu cred să fi diferit prea mult de cea din vremea lui Ștefan cel Mare...
( Despre o veche încântătoare călătorie – în vol. Orașul amintirilor, 1936)

Am găsit  în cartea lui D.C. Moruzi-Pribegi în țară răpită -scrisă la 1912 capitolul în care descrie cu mult umor o călătorie făcută pe la 1860 din Basarabia la Galați, Viena, Paris și Petersburg

Cap.XII. De la Ciripcău la Petersburg, prin Viena și Paris
Cu beizadea Alecu n-am dat ochii, tocmai de când plecase de la Moșia lui să facă înconjurul Europei, pentru ca să-l smulgă dintre franțuji pe fiul său mai mare Andrei și să-l readucă în noua sa patrie, la Petersburg, unde boierul nostru avea treabă destulă.
Plecat cum știm de la Cosăuți într-o caretă ușoară, luminăția sa, n-avu să schimbe caii la poștă decât de douăzeci de ori, ca în două zile și o noapte să ajungă la Galați; iar de acolo până la Viena nu avu să se urce decât în trei vapoare: unul care-l aduse de la Galați la Baziaș, altul de la Baziaș la Buda-Pesta și al treilea care-l lăsă pe cheiurile frumoase ale Vienei. Și aceasta încă pentru că erau apele mari; altfel se mai suia și în al patrulea mai mic, ca să-l treacă Porțile de Fier, adică de la Turnu-Severin la Baziaș.
Pe vapoarele acelea însă, noi, nouțe încă, era un mare lux, care părea cu atât mai mare, că lumea nu era deprinsă cu el ca astăzi. De luai o cabină de pe punte, plăteai, nu-i vorbă, între treizeci și patruzeci de galbeni; dar masa era delicioasă, căci compania având în vedere că pasagerii de clasa întâia, făceau parte din aristocrația bogată din Rusia, România, Serbia și Ungaria, nu țineau decât bucătari din cei mai buni. Tot din pricina aceasta, atât salonul cât și partea rezervată a covertei, era un adevărat salon de lume mare, unde ceasurile treceau plăcute într-o lume aleasă și distinsă, pe când vaporul luneca plăcut printre maluri cu mult mai sălbatice decât cum le vedem în zilele noastre.
Ceasurile treceau nesimțite, zilele și chiar săptămâna, și ajuns în capital Austriei, te despărțeai de vapor cu părere de rău.
După atâta huzur material și intelectual, când se văzu beizadea, înghesuit cu alți trei nemți ș două nemțoaice, într-una din acele trei cuști care alcătuiau pe atunci un vagon cl. I-a. îi pieri tot cheful. Cușca aceia zisă prin partea locului cupe avea șase jilțuri destul de largi și de tihnite, îmbrăcate în catifea roșie; pe unul din pereți o oglindă rotundă, iar pe celalt, harta drumului ce aveai să-l faci în același vagon cu stațiile toate, până la locul unde aveai să-l schimbi cu altul la fel.
Apoi sus niște rețele unde se înghesuiau în ele, geamantane, panere cu mâncări și băuturi. Nu era rar să primești pe vârful capului câte un geamandan nemțesc, vre-o păreche de krenvirști, vre-o șuncă de Praga, sau conținutul unei sticle de Feslauer, care destupându-se de la sine sgomotos, te boteza catolicește, prelingânduse de pe ceafă până cine știe unde!
Proprietarul sticlei îți ziceu un pardon pe limba internațională franceză, pentru cazul când n-ar fi știut nemțește și erai liber să te usuci la soare sau să-ți oblojești cucuiul cu colonie. Trebuia să-ți stăpânești picioarele ținându-le sgribulite sub jilț, ca să nu dai peste genunchii aascuțiți sau peste bătăturile vecinului din față; cât despre vecinul de alăturea, de-l prindea cumva somnul, apoi după ce moțăia cât moțăia înainte și înapoi, numai ce te pomeneai cu căpușorul lui chel, rezemat dulce și amoros pe umărul tău, ca în momentele cele mai fericite ale lunei de miere !

(continuare)

Unde erau ca astăzi coridoare unde să-ți poți dezmorți picioarele ! Her conductor își încuia cu îngrijire pasagerii în cușcă, deschizând oblonul numai după oprirea trenului în stație ; iar pentru trebuințele tale intime, trebuia să-l previi la timp și atunci venea de te lua cand îi venea și lui și te ducea până la capătul trenului, unde te suia în așa zisul abort-wagon, unde te încuia într-o cabină și huzureai de bine până la stația viitoare dacă-și aducea aminte neamțul de tine, iar de nu, te coborai la stația a doua sau a treia.
Mai adăugați, vă rog, că trenul cel mai iute nu făcea decât douăzeci sau cel mult douăzeci și cinci de kilometri pe oră și se oprea câte un minut la fiecare stație, fie și cea mai neînsemnată ! Adevărat că într-o stație de acelea se întâmpla foarte des să aștepți și un ceas întreg trenul întârziat cu care erai să te încrucișezi tocmai acolo. Trebuia musai să recâștigi timpul pierdut : trenul pleca ceva mai repede, dar tot nu putea ajunge la ora reglementară la stația cu restaurant, unde știai că ai 25 de minute pentru dejun. Atunci. în loc de 25, trenul se oprea numai cinci minute în stație, așa că numai bine aveai vreme să te uiți la bucate plătindu-le însă dinainte.
Poftim Cucoane  Alecule de trăiește patru zile și patru nopți în asemenea întocmiri. Să nu-ți poți întinde picioarele nici noaptea, să nu-ți poți îmbrăca halatul și papucii, să fii lipsit de dulceața și cafeaua turcească, de hatârul cărora plătise și biletul de drum clasa II-a pentru Ienacachi de la Galați la Paris!
Poftim de te hrănește atâta vreme numai cu sandviciurile și Feslauerul ce le puteai comanda de la fereastra vagonului și le mâncai pe loc, bând deadreptul din sticlă ! Ori de se întâmplă să ajungă trenul fără întârziere la vre-o gară cu restaurant, să plătești trei gulden table d’hote ca să sufli tot timpul în zuppe mit knedel (supă cu găluște) și să fugi la vagon cu pâinea, șnițelul și sticla de Bordeau în brațe. pentru ca să nu pierzi trenul, care nu vrea să știe că ți-ai petrecut vremea suflând în zuppe mit knedel, care aburea mai dihai decât  locomotiva !
Așadar, bietul boier, fu silit să se oprească la Munchen, unde-și regăsi amintirile lui de student, la Strassburg, unde era pe atuncea granița franceză și în sfârșit la Paris unde ajunse în faptul zilei a cincea, mult mai trudit de cât fusese în cele opt zile ce le făcuse în vestita daradaică, pe când se dusese întâi la Moscova !
Din pricina deselor opriri pe care nu la soscotise la plecare, beizadea Alecu, nu mai avu vreme să cerceteze Parisul. Statu numai cât îi trebui ca să scoată pașaportul fiului său, să-i cumpere ceva haine și albituri de gata și porniră amândoi la Havre, unde se îmbarcară foarte veseli, cât stătu vaporul legat cu parâma de mal ; unul socotind că va huzuri de bine ca pe Dunăre, celalt, care deși nu navigase niciodată  decât pe Sena la Asnieres și nu văzuse marea decât în tablouri și la teatru, o iubea așa de mult că voia cu hotărâre să-i închine viiitorul făcându-se marinar.

     (continuare)

De la primele valuri însă, kneazul simțindu-se indispus, se duse după îndemnul doctorului de bord să se culce în spațioasa cabină cu două paturi, începând ai părea rău că nu luase mai bine drumul pe uscat, dar mângâindu-se cu gândul că-și va putea întinde picioarele în voie și îmbrăca halatul.
Andrei sta vitejește la prora bastimentului privind cu nespusă bucurie la valurile spumoase care se izbeau de botul vaporului, umplându-l și pe dânsul de stropi. Acum se simțea ridicat în înălțimi, acum cufundat ca într-o prăpastie ! Văzduhul sărat și proaspăt îi umplea plămânii, înviorându-i și sufletul și firea. Ah ! ce frumos ! Cu ce milă și dispreț nu-și amintea de apa tulbure și liniștită a Senei ! “Asta-i apă, asta-i viață, strigă el beat de fericire !” “De nu-mi este dat să intru în marina franceză, hotărât voi intra în cea rusească; numai la uscat să nu rămân ! Ce-mi pasă mie de Franța ori de Rusia ! Adevărata patrie a marinarului este marea cu furtunile și primejdiile ei… nu uscatul cu văzduhul lui întinat ! Da,voi intra în flota rusească, iar când voi ajunge la vârsta legiuită, o vrea, n-o vrea papa, demisionez și intru în flota franceză ! Cât sunt de fericit !”
Dar cunoașteți d-voastră o fericire care să ție mult pe acest pământ… și chiar pe mare ? Cum frumoasele valuri ale Mânecii se tot întețeau și malurile Franței dispăruseră cu totul, tânărul nostru fu cuprins de o nespusă și neînțeleasă melancolie și părere de rău pentru acea țară în care își petrecuse copilăria. Își aminti de buna lui mătușă care-l crecuse de la vârsta de patru până nouăsprezece ani ; de camarazii lui pe care nu-i va mai întâlni, împrăștiați și ei de valurile vieții !
Într-un cuvânt, din vesel și fericit ce fusese, ajunsese acum întunecat cu totul. Apoi i se puse parcă un cerc de fier împrejurul capului, simți o greutate mare la stomah care se urca mereu în sus, până ce trimise peste bord deliciosul dejun ce-l făcuse la Havre. Bunul doctor de bord care tocmai trecea pe acolo, îl luă de braț și-l duse aproape în nesimțire în cabina părintească unde-și regăsi pe făuritorul zilelor sale cu capul în lighean și despărțindu-se și el cu jale de gustosul său dejun. Mai ușurați amândoi și după ce viteazul marinar se culcase pe patul celalt, beizadea rugă pe chelnăriță să-i spuie lui Ianacache să le gătească câte o cafea turcească fără zahar căci e bună de mahmureală !
Se întoarse femeia chiar îndată, cu o coală de hârtie scrisă cu slova veche și zicând că Ianacache nu poate face nici o cafea, deoarece este ocupat ca și dumnealor; zbiară cât îl ia gura că-și așteaptă moartea din clipă în clipă și că să-l ducem îndată la uscat. Iată și ce putu citi cu greu beizadea Alecu, pe coala de hârtie scrisă cu litere de-un cot :
„Sărut mâna, Măria Voastră.”
„Eu cu nici un chip nu vreau să merg mai departe. Vă sărut picioarele, dar nu vă îndurați de viața mea ! Porunciți blestămatului de căpitan să-și oprească coraghia că mor ! De mine nu vra să știe, dar de Măria Voastră, o să asculte cum este datoare toată lumea. Eu vă mulțumesc pentru pâine și sare. Mă lepăd și de slujbă și de leafă, numai opriți coraghia în loc, că nu mai pot ! Pe jos mă duc să mor în țara mea, de este ca să mi se sfârșească zilele. Măria Voastră, vă rog în genunchi să nu vă suparați. Nu mă lăsați să mor în saramură ! Sărut mâinile și picioarele. Slugă plecată : Ienacache Stamate”
În loc de Ianacache se înfățișă doctorul de bord aducându-le câte o sticlă de cloral, în loc de orice cafea și poruncind chelnăriței să le dea câte o lingură la jumătate de ceas, și tot mai rar până se vor liniști. Atunci să-i silească să mănânce biftec cu piper și muștar iar ca băutură numai maderă. Cu asemenea regim o duseră tot drumul bieții noștri călători într-o toropeală vecină cu leșinul: când culcați pe spate; când cu fața la perete încercând să doarmă; când cu capul în lighean, de cum luau ceva în gură; iar în clipele de liniște mai vorbeau unul cu altul.
...............................................................................................................
Ajunseră în sfârșit la Cronstadt pe o mare liniștită și pe o frumoasă zi de vară. Intrară pe o mare ca oglinda în golful Petersburgului, din care se desvălue privirilor o priveliște cu adevărat măreață și pe care patrioții ruși nu se sfiesc a o asemăna cu intrarea Bosforului. Bastimentul plutește mai întăi dea lungul coastelor ostroavelor, pline cu vile și grădini mari și frumoase ale bogătașilor capitalei. Apoi intră în mărețul râu al Nevei și în față ți se arată mărețul pod Niculai, din dosul căruia se desfășoară în toată mărimea lor impunătoare vestita cetate Petru Pavlovski și amiralitatea, ale căror turle îți apăruseră de mai bine de un ceas, răsărind încet din apele golfului.

Dumitru C. Moruzi -Pribeag în țară răpită- Institutul de arte grafice N.V. Ștefăniu& Co – Iași – 1912