Calea ferată si literatura română:

PRIN GĂRILE CU FIRME-ALBASTRE:
de Ion Minulescu

Tristețea trenului ce pleacă
noi n-am trăit-o niciodată,
căci - călători ades cu trenul -
în clipa când plecăm din gară,
noi stăm pe loc -
doar trenul pleacă!...

Doar trenul pleacă,
trenul singur
ne poartă nerăbdarea mută,
bagajul visurilor noastre
și setea noilor senzații,
pe infinite paralele,
de-a lungul verzilor plantații
de mătrăgună și cucută,
pe schela podurilor albe,
prin noaptea negrelor tunele
și gările cu firme-albastre!...

Doar trenul pleacă,
trenul singur
respiră,
cugetă,
vorbește,
și-n forța aburilor cântă
viteza roților ce crește...

Doar trenul singur se frământă,
el singur urcă
și coboară -
Reptilă neagră ce-mprumută
aripi de liliac ce zboară
și glas de cobe ce-nspăimântă!...

Doar trenul singur se-nfioară
de-atâta veșnică povară,
El singur poartă mai departe
Pachetele-omenești, culcate
ca-ntr-un muzeu de statui sparte,
pe bănci de pluș capitonate!...

Doar trenul suferă ofensa
sclaviei negrilor "ad-hoc",
ce poartă-n lectici mai departe
pe cei născuți să stea pe loc!...

El singur,
el,
și numai trenul,
crează-n urma lui distanța
monotonia
și refrenul
din care ne-adăpăm speranța
toți călătorii spre mai bine...

Și numai el,
doar trenul singur,
doar trenul știe-anume cine
și câți din cei plecați aseară
putea-vom mâine-n zorii zilei,
bagajul visurilor noastre
să-l presărăm, din suflet iară,
prin gările cu firme-albastre!...

"Ramuri", nr. 4, 15 februarie 1913

ITINERAR
de Ion Minulescu

În Pullman, cum 80 la oră!
Zburam,
și viteza sonoră
ne sparge urechea cu un "Cake-Walk",
că toți călătorii -
umane sfârleze -
se lasă pe spate și-ncep să danseze
pe loc...
în timp ce pe câmp se perindă,
ca într-un vechi ciob de oglindă,
copacii
și stâlpii de telegraf,
de care s-agață toți norii de praf,
pe care căruța cu fân din șosea,
nu-i lasă să meargă alături cu ea

Mizil...
Monteoru...
Buzău...
și Pullman-ul nostu, cu 80 la oră
își pendulează viteza sonoră,
și-n gară, deodată, tăcut se oprește!...
Probabil că Pullmanul știe
că-n gara Buzău drumul bun se sfârșește
și-ncepe acum drumul rău...
dar Pullmanul - Made in England -
glumește: "Ce-o fi... să fie!"...
și vesel pornește din nou -
pornește cu-aceeași viteză sonoră
și cu același obraznic ecou:
"Cu 80 la oră!"...
"Cu 80 la oră!"...

Și drumul se-ntinde ca un gumelastic -
lipsit și de spirit
și de simțul plastic -
o biată cireadă de vaci și viței
ne-ntâmpină-n gara de la Făurei,
iar gara pustie din Lacul-Sărat
ne anunță că "Lacul Sărat"... a secat!...

Păcat că în Pullman nu poți să vânezi
nimic din ce vezi!...
Poți, însă, flirta
cu vecina ta -
fardată anume pentru așa ceva!...

Dar Pullmanu-i Pullman!...
Stop!...
Gara Brăila -
Gară cu bucluc...

"Vezi rândulnelele se duc,
se scutură frunza de nuc,
s-așterne bruma peste vii"...
peste părinți,
peste copii
și peste șlepurile-noastre
din cimitirul Dunării albastre -
De la Brăila până la Sulina -
Unde le-a-nțepenit rugina,
că n-au mai fost șlepuri plutitoare
decât pe Dunăre -
nu și pe mare!...
În timp ce Pullmane terestre
și trenuri lungi accelerate
stopează azi, prin porturi, pe-nserate
și vesele sfidează prin ferestre
cârligul unui semn de întrebare
de care
tu - călător numai pe mare -
îți spânzuri zilnic... ziua viitoare!...

"Cuvântul liber", nr. 11, 19 ianuarie 1935(cu titlul "Itinerar CFR")

Si Eminescu a scris o poezie despre tren in 1873 pe cand se afla la studii la Berlin, intitulata:

Din Berlin la Potsdam

Din Berlin la Potsdam merge
Drum de fier, precum se stie,
Dara nu se stie inca
C-am luat bilet de-a trie,

C-am plecat de dimineata
Cu un taler si doi grosi...
Si de gat cu blonda Milly,
C-ochi albastri, buze rosi.

Zice Brahma, tata Brahma,
Cum ca lumea asta nu e
Decat arderea-unei jertfe
Intr-o vecinica catuie.

Am aprins si eu luleaua
Si jertfesc lui tata Brahma
Langa mine-un sip cu Kummel!
Si-o bucata de pastrama.

Zice Darwin, tata Darwin,
Cum ca omul e-o maimuta -
Am urme de maimutoi,
Milly-nsa de pisicuta.

Si ma urc in tren cu graba
Cu o foame de balaur,
Intre dinti o pipa lunga,
Subsuori pe Schopenhauer

S-acum suiera masina.
Fumul pipei lin miroasa,
Sticla Kummel ma invita,
Milly-mi rade. - Ce-mi mai pasa!

Din volumul II ,< Poezii proza literara> de Mihai Eminescu editura Cartea Romaneasca - 1984

Si nici prietenul sau Ion Creanga nu s-a lasat mai prejos:

Ia! Clopotelul suna

Clopotelul de la gara
Dand semnalul de pornire,
Toti-n graba alergara,
Toti cu toti intr-o unire.

Rar ramane un drumet
Surd la asta desteptare;
Somnorosul e istet,
Cand e ora de plecare.

Sare iute in trasura
Pasajerul ingrijit.
Trenu-n graba se smunceste,
Trenu-iata-l a pornit!

Fumul iese, trenul zboara,
Pasajerii linistiti,
Orice vreme-a fi afara
Au pornit is buni porniti.

Animalul ce odata
Sub jug greu se chinuia,
In trasura, asta-data,
Parte dreapta si el ia.

Masinistu-i surugiu,
Tipatoarea, biciul sau,
Iar vaporii, cai fugari,
Imbolditi de foc mereu!

Nici te simti, si ai ajuns
La parinti, rude, amici,
Cand odata puteai perde
Interese mari si mici.

Iaca mintea omeneasca
Pana unde a ajuns:
A ajuns ca sa domneasca
Pan' si colo-n aer sus!

Din - Ion Creanga - Poezii- Editura Sagittarius Libris - Iasi 1999

Un alt scriitor roman care a dedicat cateva poezii trenului a fost George Toparceanu.
Cea mai cunoscuta, - Acceleratul- publicata in 1926:

Acceleratul
Peste fagi cu varfuri sure
A cazut amurgul rece.
Inserarea muta trece
Furisata prin padure.
Spre apus abia s-arata
Printre crengi, intunecata
O vapaie de rubin...
Din frunzisurile grele
De-nnoptare, tot mai vin
Glasuri mici de pasarele...

Reci si palide-n senin
Se ivesc deasupra stele.

Si deodata, dintre dealuri
Se desprinde larg un zvon
Departat si monoton,
Ca un murmur lung de ape
Revarsate peste maluri...
Creste-n lunca, mai aproape,
Umple vaile vecine
De rasunet mare...
Vine!...

Fulger negru...trasnet lung
Dus pe aripi de furtuna,
Zguduind pamantul tuna,
Zarile de-abia-i ajung...
Parca zboara,
Parca-noata.
Scuipa foc, inghite drum,
Si-ntr-un valvartej de fum
Taie-nlung padurea toata...

A trecut...
Dinspre campie,
Vuiet greu de fierarie
Se distrama in tacere...
Scade-n departare...
Piere...

Iar in urma-i, din tufisuri,
De prin tainice- ascunzisuri,
Se ivesc pe jumatate
Pasarele ciufulite,
Alarmate
Si-ngrozite:
Cine-i ?...Ce-i ?... Ce-a fost pe-aici ?...
Ciripesc cu glasuri mici
Cinteze si pitulici.
Doar un pui de pitigoi,
Intr-un varf de fag pitic,
Sta cu penele valvoi
Si facand pe suparatul:
- Ce sa fie ? Nu-i nimic.
A trecut Acceleratul...

Si inca o poezie de Toparceanu pe ale carei versuri s-a facut si un cantec:

In tren

E larma si trenul sta gata sa plece...
Vagonul se umple de oameni straini.
Mi-e inima stransa...E sapte si zece.
Ma-ntorc la fereastra si stau ca pe spini.

Da-i, neamtule, drumul, ca n-avem rabdare !
E gata...Un suier, un repede zvon, -
Si simt ca se misca cu noi...Salutare !
Trec umbre grabite pe langa vagon.

E clipa cand glasul durerilor tace.
Duc mana la frunte si ochii mi-i strang, -
In suflet deodata un gol mi se face...
Da- i, neamtule, drumul, ca-mi vine sa plang !

Acum, pe de laturi, incep sa ramana
Semnale, macazuri, vagoane si fum ;
Trec umbre de oameni cu steaguri in mana, -
Si trenul, navalnic, s-asterne la drum.

Adio ! Adio, romantica urbe !
Adio, zadarnic si dulce trecut !
Din goana, cand trenul se-ndoaie la curbe,
Scot capul afara si lung te salut...

Orasul ramane sclipind la lumina,
Biserici si case deodata apun,
In fata le cade o verde cortina,
Si trenul alearga, alearga nebun.

Se schimba decorul privelistei sure :
Un ses, peste care trec umbre de nori...
Un drum singuratic...un colt de padure
Cu varfuri uscate si cuiburi de ciori...

In arie larga se-nvarte pamantul
Si curge-n rotire intregul teren.
Pe netede campuri ne ducem ca vantul.
Cantoanele albe se uita la tren...

Publicata in "Viata Romaneasca" in 1911.

TRENUL
de Marin Sorescu
(din volumul "La Lilieci 5", 1995)

1.

- Uliu, nășicule,
păi, ce, noi plătim la trin?
Noi ne ducem, după seceră, la Piatra Olt
și ne urcăm pe coperiș,
sunt tot oameni de-ai noștri,
scoatem opincile și stăm cu picerele goale
pe coperiș.
Ne ciucim bine.

La podu peste Olt e mai greu,
că trebuie să ne aruncăm pe burtă.
Că ne ia capul podul.
- Mă, Fane, da' controlorul nu vă amendează?
- Uliu, nășicule. Păi, ne prinde el?
Păi, noi fugim pe coperiș cu picerele goale
și el merge în ghete.
Când se dă țignalul, el se dă jos
și noi ne urcăm iar, pe partea ailaltă.
Toți și chiotim.
De se nimeresc și niscai hăulici cu noi,
strigăm și chiotim,
și nici nu știi când te vezi acasă.

2.

- Ce-ți place, mă, Fane, mai mult și mai mult
la București?
- Nășicule, fundul curților...
Nici nu știi ce-au pe-acolo!
Intru cu cobilița și mă uit.
Strada e doar așa de formă.
Strada e ca la Caracal.
Fundul curților e Bucureștiul!
Acolo găsești tot felul de elea.

Marin al lui Pătru l-a auzit pe fane ăsta
vorbind cu nașul
și s-a întors și-a povestit, de ci, de coada vâlcelei la vale,
sunt altfel de oameni!
I-auzi: "picere" și "trin"!
Ăștia se trag, ori numai din Traian, ori numai din Decebal,
că sunt prea iuți pentru amândoi.
De ci, din Nătărăi-Năstăsești la vale,
de unde-ncepe Romanațiul sunt numai români, latini, giantă.
În toate comunele alea: Dobreț, Călui, Apele vii,
să te duci și să asculți din dosul gardului,
să-i auzi vorbind.
Ai zice că-nțelegi ceva... ai, or fi portughezi?
Da' da'... eu știu! Le-am luat seama.
Altfel, ce oameni de treabă!...
Și buni pe front. Frate, să-i vezi pe front!

Nevasta sefului de gara

DE VORBA CU IARNA

Ion Minulescu

M-am intalnit cu Iarna la Predeal...
Era-mbracata ca si-acum un an,
Cu aceeasi alba rochie de bal,
Pastrata vara sus, pe Caraiman...
Calatoream spre tara unde cresc
Smochine, portocale si lamai...
Eram intr-un compartiment de clasa I,
Cu geamul mat, pietrificat de ger,
Si canapeaua rosie de plus,
Sub care fredona-n calorifer,
Sensibil ca o coarda sub arcus,
Un vag susur de samovar rusesc...
Si-am coborat in gara, pe peron,
Sa schimb cu Iarna cateva cuvinte...
Venea din Nord,
Venea din Rosmersholm —
Din patria lui Ibsen si Björnson,
De-acolo unde,-n loc de soare
Si caldura,
Infriguratii cer... Literatura...


Si m-a convins c-acolo-i mult mai bine
Decat in tara unde cresc smochine,
Curmale, portocale si lamai,
Si din compartimentul meu de clasa I
M-am coborat ca un copil cuminte
Si m-am intors cu Iarna-n Bucuresti...
O! Tu, sfatuitoarea mea de azi-nainte,
Ce mare esti,
Ce buna esti,
Ce calda esti!...

Gheorgeh Girda,

Izambanu



tramvaiul





Si o discutie pe izamban intre un ardelean si un banatean

Mai este un roman, de Florina Ilis, "Cruciada copiilor" a carei actiune se desfasoara intr-un tren Cluj-Bucuresti!

Nu numai in versuri gasim teme si referiri la -Drumul de fier.

Intr-o carte aparuta in 2007: BUCURESTI -PARIS via MIRCESTI (Gara pentru Lunca Poetului) scrisa de Elena Vulcanescu vom descoperi o serie de informatii mai putin cunoscute despre constructia liniei Suceava- Roman.

(1)Douăzeci de zile si de nopti făcuse adolescentul Alecsandri în 1834, pînă la Paris, cu diligentele împărătiilor. În octombrie 1867, harabaua neaosă încă făcea opt ore de la Roman la granita de la Mihăileni si încă sase pînă la Cernăutiul cu drum de fier!
Hurdubăi uriase vopsite în galben, un fel de lădoaie închise, vara pe roate de harabale, iarna pe tălpoaie de sanie, cărăbăneau si slobozeau călătorii la Podul Scheii, statia de pe proprietatea Alecsandri spre si dinspre Roman, Tîrgu Frumos, Neamt, Bacău si Tîrgu Trotus.
………………………………………
Îi plăcea să fie singur, pentru care conductori amabili nu refuză guldenul, scutindu-l de tigări puturoase, de mirositori a trandafelnită, de dame grase cît turnul Goliei… si cînd nu se putea, cobora pînă la următorul tren, de mîine sau de săptămîna viitoare.
Cu gîndul la drumul de fier al Moldovei, proiectat de pe vremea lui Mihail Sturdza Vv., Alecsandri nu-si mai dorea decît o gară pentru Lunca Lui si dacă asta impune să slujească regimul, mai că-i vine să-si calce pe inimă!
……………………………………………………………….

"Din scrisorile lui Andi(către domnișoara "Pink")" de Cătălin Bursaci - fragment

"Deci a fost o nebunie cu pisica, pe care am dus-o în cutie pînă la tren, i-am dus pe ai mei la vagon, cînd treceam pe lîngă controlor, pisica: Miau! - din cutie. Eu, să nu se prindă controlorul, continuam din gură: miau! miau! Se uita la mine ca la nebuni. A fost haiul de pe lume. Eu, pînă la urmă, am călătorit în vagonul internațional cu maică-mea și taică-meu. Cînd intră dimineața controlorul și vede trei oameni în cușetă și o pisică, am crezut că face apoplexie. A fost scandal! Dar l-a potolit tata, a spus papa:
- Eu sunt Carol al doilea și dacă mai țipi pun să ți se taie capul!
Așa că bietul controlor a crezut că sîntem o familie de nebuni și n-a zis nimic. Eu mieunam, taică-meu era Carol..."

Nota bene: Trăznaia respectivă se petrecea(conform cărții) pe ruta București - Cluj.

(2)Dar pe El, netruditul călător, fără anteriu si fără dulceturi, cum să-l fi recunoscut?
Îi plăcea să fie singur, pentru care conductori amabili nu refuză guldenul, scutindu-l de tigări puturoase, de mirositori a trandafelnită, de dame grase cît turnul Goliei… si cînd nu se putea, cobora pînă la următorul tren, de mîine sau de săptămîna viitoare.
Cu gîndul la drumul de fier al Moldovei, proiectat de pe vremea lui Mihail Sturdza Vv., Alecsandri nu-si mai dorea decît o gară pentru Lunca Lui si dacă asta impune să slujească regimul, mai că-i vine să-si calce pe inimă!
A revenit greu în politică. Detesta schimbările, cele bruste îl oripilau, povestea lui Cuza îl îmbolnăvise incurabil de sindromul suflării-n-iaurt, în acelasi timp viermele vechi al logicii liderului refuzat rodea înspre aceeasi unitate sufletească.
Initiativa primului drum de fier al Moldovei pare să fi contribuit la impulsionarea bărbatului politic si asa sedus de mirajul rotilor călătoare. Ales fără voie deputat al Colegiului I al judetului Roman în toamna lui 1867, Alecsandri demisionase în ianuarie 1868.
Din februarie 1869, Kogălniceanu îl bombardează cu telegrame, chemîndu-l cu momelile cele mai sigure pentru vraistea inimii: Neajunsurile... trebuie să-ti arate că nu e bine să te tii tot timpul retras pe pămînturile tale. (arendasii atîtă pe tăranii de pe mosia Pătrascani care îl dau în judecată) Pentru a-ti putea păstra si avutul tău si pe al tării, trebuie încă să lupti. Prin urmare, intră în Cameră.
În 14/26 martie acelasi an, Kogălniceanu îi răspunde lui Alecsandri la două scrisori deodată, semn că Poetul în inocenta lui structurală avea nevoie de unele confirmări, poate chiar de asigurări: Mai întîi… despre treburile tale, adică de statia de cale ferată. Te-ncredintez că am bătut la toate usile. M-am adresat chiar lui Offenheim la Viena prin intermediul lui Herz, directorul Băncii Române… crede-mă că se va face…

PROŞTII
Liviu Rebreanu

Când să iasă Nicolae Tabără din casă, se poticni în prag şi cât p-aci să se prăvale cu desagii de-a umăr, cum era.
— Bagă de seamă, bărbate, îi zise nevastă-sa cu glasul răguşit de spaimă, bagă de seamă să nu păţeşti ceva, că asta nu înseamnă bine!
— Ia taci mulcom, măi drace, nu-mi tot cobi a rău, mormăi ţăranul necăjit, bojdicăind până în mijlocul ogrăzii. Da ce să păţesc? urmă apoi mai răspicat. Numai voi s-aveţi grijă să nu-mi ticluiţi vreo poznă până ce ne întoarcem noi... Să fii cu ochii în patru la pologul cela din livadă, să nu-l laşi să vi-l mănânce toţi câinii!...
Mai boscorodi el vreo trei vorbe, apoi îşi scoase pălăria de paie zdrenţuită, îşi făcu cruce, închinându-se ca la mătanie, şi rosti domol:
— Doamne-ajută!...
Pe urmă îşi îndesă pălăria în cap, tuşi de două ori, scuipă ascuţit şi se întoarse spre feciorul său, care aştepta somnoros deoparte:
— Hai, băiete, să pornim, să nu întârziem!...
Femeia, luminându-le din prag cu felinarul, adăugă şi ea, cu mintea ei cea proastă:
— Aşa, aşa, grăbiţi-vă, să nu vi se întâmple ceva...
Dumnezeu să v-ajute!...
Dar Nicolae n-o mai auzi. Ieşise repede din ogradă şi o apucase cu paşi voiniceşti pe uliţa ce se întindea ca un brâu albineţ printre casele pitite în noaptea de păcură. În urma lui, feciorul tăndălea, ca un mânz trudit, ciulind urechile şi uitându-se, când în dreapta, când în stânga, parcă i-ar fi fost frică să nu se năpustească cineva asupra lor.
În colţul ulicioarei ce ducea la gară, felinarul funinginit împrăştia o lumină gălbuie, mucezită. Urmele pervazurilor se tolăneau răşchirate ca degetele unei mâini uriaşe şi se pierdeau îndată în beznă.
— Taci, că-i bine! răsuflă Nicolae, oprindu-se oleacă sub felinar.
— Oare n-o fi trecut? bâlbâi feciorul, ca să zică şi el ceva.
— Da de unde! Doar l-am fi auzit şuierând, făcu bătrânul cu mândrie, urnindu-se iar înainte.
Gara era pustie toacă. Numai într-un ochi de fereastră clipocea flacăra bolnavă a unei lămpi de veghere. Cele trei perechi de şine licăreau, ca nişte dungi de argint, sub pâlpâirea luminii chircite.
— Bine că ne vedem aici, blogodori Nicolae Tabără, scârjâind prundişul peronului cu paşii săi apăsaţi. De-acu poate veni când i-o plăcea, că nu mi-e frică...

Dibuiră amândoi prin întuneric, căutând vreun locşor unde să se adăpostească până va sosi trenul. Feciorul, mai
îndrăzneţ, se apropie de uşa sălii de aşteptare şi puse încetinel mâna pe clanţă. Era încuiată. Zări în stânga uşii o bancă, o pipăi cu băgare de seamă, parcă s-ar fi gândit să se aşeze sau nu, stătu o clipă la îndoială şi în sfârşit se lăsă alături pe lespedea de piatră dinaintea pragului. Bătrânul îşi alunecă sarcina pe bancă şi se cocoloşi şi el lângă fecior.
— Pesemne-i cam devremior, se scânci feciorul într-un târziu cu glas potolit.
— Pesemne... Om aştepta, ce să facem? răspunse Nicolae obosit.
Şi de-acum amuţiră amândoi. Priveau duşi încoace-încolo, se aşezau mai bine pe lespede şi gemeau înăbuşit, în răstimpuri, parc-ar fi fost strânşi în curele.
Cerul se mai răzbunase. Pete vinete-şterse, presărate rar cu stele, se deschideau prin volbura neagră de nouri. Şi întunericul începu a se limpezi. De jur împrejur linii spălăcite, nehotărâte, tremurau în beznă. Coamele dealurilor din faţă, ca un tăiuş de fierăstrău uriaş şi hodorogit, se desenau din ce în ce mai lămurit pe pânzişul cenuşiu al văzduhului, iar deasupra lor coroanele plopilor bătrâni de pe ţărmul Someşului se ridicau negre, ca nişte mâini ameninţătoare. Gâlgâitul trudit al apei rătăcea prin aer ca tânguirile neînţelese ale unor oameni prăpădiţi de nevoi.
Flăcăul se cotoşmăni mai bine pe lespede, îşi aduse genunchii până la nas şi, cuprinzându-i cu amândouă braţele, bâigui scurt şi mustrător:
— Nu mai vine...
— Nu, tuşi Nicolae, scotocind în chimir după lulea. Aprinse şi începu a pâcăi alene, nepăsător, scuipând des şi ţâşnitor printre dinţi.

Gara cu magaziile ei sure prinse a se dezbrăca de întuneric. Un vânt aspru, tomnatic vâjâia prin porumbiştea dimprejur, scutura stăruitor olanele coperişurilor. Iar peste linie, ascunsă sub sălciile zăvoiului, hruba de nuiele a hamalului răsări şi ea, trezită din somn, cu ochiul ei roşu, plâns şi ars de sărăcie.
Dinspre târg, deodată, se desluşi zgomotul unor paşi târâţi, greoi, însoţiţi de gemete înfundate. Feciorul ridică fruntea şi trase cu urechea.
— Vine cineva... zise înăbuşit.
Portiţa zăplazului scârţâi prelung şi o babă gârbovită ca un gânj, cu faţa zbârcită ca o hribă uscată, se apropie de drumeţi.
— Oare n-am întârziat, oameni buni? întrebă dânsa îngrijorată.
— Nu, lele, nu, murmură Nicolae cu pipa între măsele. Da până unde? adăugă apoi cu jumătate gură, în vreme ce baba se ghemui pe bancă, gâfâind ca un dobitoc trudit.
— Până la Beclean, răspunse ea piţigăiat, ştergându-şi obrajii cu mânecile cămăşii. Numai până la Beclean... A, vai de sufletul meu, ce-am alergat!... Mă temeam să nu întârziu, Doamne fereşte, de năprasnicul ăsta de tren, că mi s-a părut că-l aud şuierând când eram pe la biserică. Uuf! Toată-s un lac de apă... Şi dumneavoastră-l aşteptaţi?
— Îl aşteptăm şi văd că nu mai vine...
— Vă duceţi departe?
— Ba nu... Până la Salva...
— Apoi ce să faci? Cată să ne sfărmăm şi să ne izbim, dacă vrem să trăim în pârdalnica asta de lume... Aşa... Ce să facem?

Şi iar mocniră, acuma tustrei, oftând şi gemând în răstimpuri, cum fac ţăranii când nu mai ştiu ce să vorbească. După o bucată de vreme, un felinar verde ieşi din cocioaba hamalului. Lumina gâtuită se bălăbănea necurmat, dispărea şi iar se vedea.
— Aha, tresări flăcăul, de-acu îndată soseşte.
Felinarul se mări din ce în ce şi pe urmă se desluşi şi chipul negru, bărbos, al hamalului.
— Să dea Dumnezeu bună dimineaţa, făcu Nicolae trăgănat şi smerit, sculându-se şi dându-se la o parte.
— Noroc, bombăni scurt hamalul.
— Oare vine degrabă, domnule? întrebă şi baba, apropiindu-se un pas spre hamalul care înjura, necăjindu-se să potrivească cheia în broasca uşii.
— Ce-mi tot dârlâieşti aici, babo? Ce-mi toci capul şi dumneata? Nu cumva ţi-ai ţinea gura? se răţoi deodată hamalul, semeţ în sufletul său rânced că poate certa şi el pe cineva care-i mai slab decât dânsul...
Apoi, încetul cu încetul, gara se dezmorţi. Prin săli, pe peron, luminile lămpilor începură a răspândi raze palide, cârcălite, care tremurau şi se îngrămădeau pe feţele încreţite ale celor ce aşteptau. Pe ulicioară, se auzeau tot mai des leopăiturile paşilor grăbiţi. Când şi când, uruitul roţilor unei trăsuri înjunghia văzduhul, se iuţea apropiindu-se şi se tăia scurt; urma gâfâitul cailor trudiţi, vorbele repezi, aruncate din vârful limbii, ale celor ce soseau...

Acuma sala de aşteptare gemea de lume. |ăranii, cu feţele supte, cu umerii obrajilor ieşiţi în afară, cu barba şi mustăţile zbârcite, se îmbulzeau de-a valma printre muncitorii spâni, cu obrajii ca cenuşa, îmbrăcaţi în straie nemţeşti murdare şi ferfeniţite.
Apoi deodată, dintr-o odaie vecină, şeful gării ieşi somnoros, bosumflat, învăluit într-o manta groasă, şi intră în birou trântind uşa. Se certase cu nevastă-sa, fiindcă îl sculase mai devreme cu cinci minute, şi acuma era furios pe toată lumea. Printre oamenii din sală se răspândiră ca fulgerul şoaptele: “Biletele! Vine ăl ce dă bilete!... Haideţi la bilete!” Şeful însă se plimba plictisit, încoace şi încolo, cu ochii jumătate închişi, pe urmă se opri, se întinse de câteva ori de-i pocniră oasele, îşi aruncă privirea spre ceasornicul din perete şi se repezi pe peron, unde prinse a trece în revistă pe pasagerii care tropăiau din picioare, zgribuliţi şi rebegiţi de frig.
În sfârşit geamul ghişeului se deschise şi pe marmora soioasă începură a zângăni banii azvârliţi în pripă. Nicolae Tabără cu feciorul său se umeriră şi dânşii de zor spre rampă, strângând în pumnii încleştaţi paralele umezite de sudoare. Dar un vardist coşcogea se răpşti la el, aţinându-le calea:
— Unde vă burduşiţi, he? Nu puteţi aştepta până vă vine rândul?... Ei, drăcia dracului!...
Îl înşfăcă pe Nicolae scurt de guler şi-l bruftui îndărăt, apoi, întorcându-se către un domn îmbrăcat bine, se ploconi zâmbind:
— Poftiţi, domnule, poftiţi înainte!...
...Din depărtare un şuier prelung şi răguşit spintecă aerul.

— Vine, vine! fierbea lumea neliniştită, îmbâcsindu-se în ruptul capului spre ghişeu.
— Fă-ţi bunătate, domnule, şi ne dă două până la Salva, că ne lasă aici maşina! stărui Nicolae Tabără din dosul rampei,
întinzând mâna cu gologanii peste capetele oamenilor.
— Gura, prostule! îl împunse şeful, morocănos, aruncându-i o privire cruntă şi dispreţuitoare, apoi închise repede ferestruica.
|ăranii se holbară uluiţi unul la altul.
— Cre' că nu ne dă? se auziră printre dânşii câteva voci pline de spaimă, în vreme ce o buduhaiţă de femeie limbută striga în gura mare:
— O, bată-l scârba să-l bată, că mânios l-a mai făcut Dumnezeu!
Şeful, însă, se duse numai la aparatul telegrafic, unde bocăni de două ori, pe urmă iar se întoarse la geam.

Şi trenul se apropia mâncând pământul. Scârţâitul sfâşietor al roţilor, pufăitul obosit al locomotivei se topeau într-un răzbubuit surd, aspru, care creştea mereu. Apoi repede intră în gară şi se opri brusc. Conductorul sări jos cel dintâi şi urlă hodorogit:
— Năsăud... o minutăăă!
Câţiva călători coborâră grăbiţi, luptându-se să străbată printre cei de pe peron, care năvăliră furtunatic asupra vagoanelor.
— Unde mergeţi, proştilor? răcni conductorul către ţăranii care alergau zăpăciţi în sus şi în jos, neştiind unde să se urce. Nu acolo, mă! Mai la vale, prostule, mai la vale-s vagoanele pentru boi!
Conductorul striga şi zâmbea mulţumit în sine că a spus o glumă minunată. Când şi când, arunca priviri pline de înţeles unui domn bondoc, care se uita la dânsul şi-l asculta cu un surâs de admiraţie pe buze...

La ghişeu lumea se rărise de-a binelea. Abia vreo câţiva ţărani bătrâni şi slăbănogi mai forfoteau şi se înghesuiau, parc-ar fi stat pe jăratic. Nicolae cu feciorul şi cu baba, care acum se ţinea de dânşii ca scaiul de oaie, alergând neîncetat de la un capăt al rampei la cellalt, priveau rugători în răstimpuri la vardistul care le răspundea printr-o încruntare din sprâncene şi la şeful care ţăcănea biletele şi-i măsura cu suliţe de dispreţ când din întâmplare îi cădeau înaintea ochilor. În cele din urmă însă ajunseră şi ei la ferestruică.
— Două până la Salva, zise Nicolae pleoştit, numărând gologanii unsuroşi pe tabla albă de marmoră.
— Altă dată să te înveţi minte, mojicule, îi sâsâi şeful aruncându-i biletele.
— Iartă, domnule, iartă-ne şi nu ne năpăstui, bâlbâi bătrânul umilit. Că noi suntem proşti, păcatele noastre... Pesemne, aşa ne-a lăsat Dumnezeu, proşti şi necăjiţi şi nepricepuţi, păcatele noastre... Da dumneavoastră trebuie să fiţi mai iertători, că sunteţi oameni învăţaţi şi...
— Hai, pleacă d-aici, să nu te mai aud flecărind! Mi-e scârbă şi-mi vine rău când vă văd, izbucni şeful strâmbând din nas, apoi trânti geamul şi scuipă cu greaţă.

Nicolae Tabără stătu o clipă nemişcat, clătină încetinel din cap, întrebător şi nedumerit, pe urmă ieşi sprinten, urmat de fecior şi de babă. Când ajunseră pe peron, auziră glasul ascuţit al conductorului:
— Gataaa!
Se repeziră tustrei înainte, spre locomotivă, apoi la mijlocul drumului îşi luară seama şi se întoarseră.
— Urcă-te, mă, urcă-te, bătu-te-ar Dumnezeu să te bată, prostule! zbârnăi prin aer vocea aspră a conductorului.
Nicolae se avântă pe scările unui vagon în ale cărui ferestre zărise capete de ţărani. Se căţără de clanţă şi o smuci cu putere, dar uşa nu îngădui. Şi trenul şuieră prelung şi începu a bubui şi a fosăi.
— Urcaţi-vă, mă, urcaţi-vă! fulgeră din nou conductorul, bâţâind din mâini şi din picioare.
Bătrânul se dădu repede jos şi se azvârli la altă uşă, în vreme ce trenul începu a înainta vuind, iar baba se bocea amarnic, frângându-şi mâinile. În clipa aceea însă conductorul se năpusti ca un viespe asupra lui Tabără, îl înhăţă de după cap, îi trânti un pumn în ceafă şi-l îmbrânci pe scări la vale... Feciorul cu baba stăteau deoparte ca doi pociumbi şi se uitau cu ochii sticloşi de spaimă.
— Să vă sculaţi mai devreme, putregaiule, şi să nu mocoşiţi, fire-aţi ai dracului să fiţi, răcni conductorul, dispărând într-un vagon.

Nicolae Tabără se prăvăli grămadă cu obrazul în prundiş şi sângele îl prididi pe gură şi pe nas. Şi aşa rămase un dram de vreme, neclintit ca un mort. Creierii îi vuiau, iar sufletul îi sângera şi-l durea mai straşnic ca rănile feţei. Apoi se ridică încetinel, clătinându-se pe picioare, îşi şterse sângele cu poala cămăşii şi aruncă o privire mută în urma trenului, care se pierdea în ceaţa zorilor. Un val amar de vorbe îi răsări în suflet, dar buzele lui crâmpoţite de-abia putură rosti oftând:
— Nu v-ajute Dumnezeu sfântul!
Printre nourii bolbocaţi în văzduh, la răsărit, o trâmbă de lumină cireşie se zvârcolea şi se înteţea. Tabără îşi avântă povara în spinare şi porni încet înainte pe o cărare spinoasă, cu capul plecat, cu inima urnită, iar feciorul şi baba, tăcuţi şi îngânduraţi, îl urmară pârjol. Din noianul negru de nouri, însă, soarele scăldat în sânge îşi înălţa biruitor capul şi împroşca în feţele drumeţilor o beteală de raze purpurii...