Expeditiile mele

Miercuri, Iulie 30, 2014

Amicu e singurul care a rezistat pe biclă azi. Eu și MaC in refacere, azi noapte am facut 13-14 la baie... Dupa ce ne-am mai pus pe picioare, pentru a nu rata obiectivele zilei, am mers cu masina lui Gheorghita la Humor și Voroneț, impreuna cu nevestele.

Turnul de aparare al manastirii Humor


Si manastirea vazuta din turn, unde se poate urca pe o scara in spirala foarte ingusta


Panorama din turn


Manastirea Voronet


La intoarcere ne-am oprit si la Sucevita, aflata in centrul comunei ce ne-a gazduit in prima parte a excursiei, in Bucovina propriu-zisa:


Intre timp, ramas fara companion, Amicul ajunsese la Pietrele muierilor, peste munte pana in Solca si incercase sa treaca inapoi spre Sucevita, via Solonetu Nou si pasul Poiana Mărului. Intalnind (pentru singura ocazie in aceasta tura, vreme adversa, furtuna cu grindina!, a trebuit sa se intoarca, murat, la Humor.
Seara l-am recuperat din parcarea mânăstirii Humor, după aventura vieții lui! Pădure, bolovani, pădure, urs, ploaie si grindină, pădure iar... Băi nene, ce zi! Vestea buna era ca toata lumea si-a revenit catre seara la capacitate normala, si eram toti pregatiti sa reluam periplul biciclistic in echipa, a doua zi.

Joi, Iulie 31, 2014

O zi lungă, 125 km in vreo 11 ore catre Patrauti si Dragomirna, apoi retur. A meritat, mai ales pădurea dintre Patrauti și Dragomirna e fa-bu-loa-să!, cu al sau profil de ascensiune în M.

Dupa ce trecem de acum obisnuitele dealuri din Clit si drumul de tara catre Arbore, ne oprim la poalele stejarului secular din Cajvana, sadit la 1241, in urma navalirii tatare soldate cu uciderea tuturor barbatilor satului. In 1476 avea sa adaste la umbra sa insusi Stefan cel Mare.


Urmatoarea oprire este la biserica din Parhauti, trecuta si ea in patrimoniul mondial.


Langa ea, oameni la muncile campului, sub arsita... sa-i spunem moderata, a amiezii. De altfel, in timp ce prin tara se derulau diverse coduri portocalii si rosii de inundatii, Bucovina a fost aproape complet ocrotita de ploaie si fenomene extreme, ceea ce ne-a oferit ocazia sa savuram pe indelete plimbarea noastra.


Trecem si de cei 4 km de drum european si ajungem la Parhauti, cea mai veche ctitorie pastrata de la Stefan cel Mare (14 septembrie 1487).


Urmeaza sa traversam 4 km de padure spre Dragomirna, drum la racoare, ce ne provoaca o placere deosebita

Manastirea Dragomirna e complet diferita arhitectonic fata de celelalte, fiind si mai tarziu ridicata (1602 manastirea, 1627 impresionanta fortificatie inconjuratoare).


In mod simbolic (si cautand sa capat incredere pentru cei 60 km de intoarcere) umplu bidonul la fantana din incinta. Parasim apoi, precum cavalerii ce tin caii de capastru, manastirea ce a fost cea mai indepartata tinta dintre toate calatoriile noastre zilnice.


Constatam ca avem tară mică, mese puține la “terasa” din “complexul de agrement” de vizavi de Dragomirna. Mâncarea a devenit o improvizatie - în urgență 500 kcal din cipsuri pot fi de aur. Și multă apă, sucuri și o bere. A mers pana la urma. De unde am invatat ca o masa copioasa la pranz, la mijlocul unei ture lungi, nu e neaparat cel mai bun lucru, la din contra.

O surpriza placuta pe traseu, “facem cruce” cu R5740 Cacica – Suceava, care ne saluta


Seara s-a incheiat cu o porție de penne bolognese și o vizionare de stele pe cerul senin, la care m-am uitat mut, că nu mai văzusem așa ceva.

Traseul de azi:
http://www.mapmyride.com/workout/670553673

Vineri, August 1, 2014

Transfer Agapia. Zi cam dezorganizată biciclistic, trebuia sa ne fi gandit la program mai bine, avand in vedere ca 2 dintre protagonisti au venit cu familiile. Am dat o raită prin satul sărăcăcios, am cumpărat de-ale gurii de la un chioșc. Am vizitat Agapia dupa-amiaza, pictura lui Grigorescu merită văzută. O muncă de om, foarte bine făcută. Agapia se distinge de toate celelalte manastiri prin aceasta pictura bisericeasca deosebita. Am mancat cea mai buna japoneza din viata mea de la chioscul maicutelor, din fata manastirii.Chestie de foame. Nu am omis sa iau una-alta si pentru nevasta si copilul ce ma asteptau acasa, de altfel le-am luat cate o amintire din fiecare loc vizitat.




Pensiunea Casa dintre Pini, foarte bine aleasă (de MaC). Cină excelentă, borșul și plăcintele... de exceptie. Un Iegărmaistăr și la culcare. A doua zi de relache din tură. Daca stau bine sa ma gandesc, nu scrie nicaieri ca “trebuie” sa biciclesti zilnic. Cand esti intr-o tura 100% baieteasca merge, cand vin si membri de familie din spita feminina, lucrurile trebuie adaptate. Pana la urma odihna repartizata in 2 zile de pauza ne-a priit.

Sambata, August 2, 2014

BBB merge în SSS. Adică peste munte, pe forestier, la schitul Sihla, mân. Sihăstria, mân. Secu. Am trecut serios la offroad. Până la Sihla e urcare continuă, cam 12 km, cu accente de 10%.


Amicul are greutati cu schimbatorul spate, care refuza sa colaboreze. Gheorghita o tractează pe Adriana cu șufa pe ultimii 3-4 km. Astfel, dupa cea mai grea ascensiune a turei, ajungem la Sihla, cel mai izolat dintre asezamintele ce le-am vizitat.
Este cel mai recent dintre lacasurile de cult aflate in drumul nostru. Desi inca din secolul XV, atrasi de singuratatea desavarsita a muntilor, numerosi sihastri s-au retras in aceste locuri, abia in anul 1741, a fost ctitorita la Manastirea Sihla prima biserica din lemn de catre familia Cantacuzino. Pe partea de nord a Muntelui Sihla, pe o poteca marcata acum cu cruce albastra, se urca la Pestera Sfintei Teodora.






Coborâre de 14% spre Sihăstria, pe grohotișuri instabile. Tinem 10 la ora, ca mai mult nu riscam, fiind pe biciclete “de excursie”. Mai putin Amicul, al carui MTB necompromis il ajuta sa coboare mai cu talent. Peisaje extraordinare, linistea padurii, coborarea devine mai lina spre Sihastria, pietrele lasa loc pamantului.


La Sihastria e multa lume, dat fiind ca dinspre Targu Neamt pana aici e asfalt. Amintirea si preceptele parintelui Cleopa, fost staret al manastirii, vegheaza in acest loc.


Din nou la drum, de aceasta data spre Secu. Mănăstirea Secu a fost construită în anul 1602 cu sprijinul lui Nestor Ureche, mare vornic al Țării de Jos a Moldovei, tatăl mai cunoscutului cronicar Grigore Ureche, pe locul unei mici sihăstrii numită Schitul Zosima, fondat la 1564 de Petru Rares.


Adastam pe marginea drumului, ne racorim cu o Coca Cola rece.

Apoi mân. Neamț, la fel de impresionantă ca acum 20 de ani, cand am vazut-o ultima data. La magazinul de suveniruri ne intretinem cu parintele Ilie, un responsabil cam “vesel” si un turist englez, motiv pentru care o dam din romana in engleza si viceversa.


Vedere spre turnul-clopotnita


In fata turnului-clopotnita de la intrarea in Manastirea Neamt se afla o constructie in forma circulara care atrage atentia vizitatorilor, atat prin arhitectura ei deosebita cat si prin dimensiunile si frumusetea ei. Aceasta cladire a fost construita intre anii 1836-1847 si este cunoscuta sub numele de Agheazmatar sau Baptisteriu. Acum gazduieste cea mai veche biblioteca manastireasca, de 18.000 de volume, avand astfel o contributie insemnata la documentarea istoriei, culturii si artei romanesti medievale.
[img:d99f]https://lh5.googleusercontent.com/-

Din vechile constructii care au existat intre zidurile Manastirii Neamt, astazi, se mai regasesc doar biserica lui Stefan cel Mare si partea inferioara a turnului clopotnita zidit de Alexandru cel Bun.

Continuam nestirbiti si la drumu mare oprim la cârciuma “de tiristi” Maria. Un bors de fasole si un desert (adica papanasii cu gem de afine) sunt masa de pranz ideala. Apoi acasă, cu Gheorghita trecut de la tras la împins. Ajunsi cu bine, ne relaxam la mesuta de piatra din curte. Ne place viata cu de toate, placute sa fie, si vazute din saua bicicletei!


Mâine e cea mai scurtă tura, catre lacul Cuejdel, ca sa avem timp sa mergem in grup la cetate.
Traseul de azi:
http://www.mapmyride.com/workout/672892787

Duminica, August 3, 2014

O tură de mare angajament pentru final. Intai 2 dealuri ce despart Agapia de Varatec, via satul Filioara. Apoi am lasat asfaltul si am intrat pe cruce roșie prin spatele manastirii Văratec, aflate in renovare la interior. Era ora slujbei de dimineata, maicutele cantau ingereste dar noi ne pregateam de o doua zi de offroad.


Si am avut parte de ceea ce ne doream, din belsug! Prin pădure, drum forestier Magazia, valonat. Precedat de o urcare abrupta din sat pe coama dealului.


Ce vedem de aici? Vedem chiar perspectiva ce i s-a infatisat lui Eminescu, inspiratie pentru “Calin, file din poveste”.

“De treci codrii de arama, de departe vezi albind, si-auzi mandra glasuire a padurii de argint.”
Cele 2 paduri (rezervatii) exista chiar sub aceasta denumire.




Apoi drumul forestier ne-a condus chiar in satul Magazia, de unde dupa 3 km pe asfalt am virat la stanga, pe forestiere, in Cracăul Negru și DF Cuejdiu, spre lacul Cuejdel. Lacul Cuejdel sau Lacul Crucii e cel mai mare lac de baraj natural din Europa, avand o suprafata de aproximativ 150 ha si o adancime medie de 10 m, un volum de apa de 1.000.000 mc si e in permanenta crestere. Barajul are 30 m inaltime si 100 m lungime, in aval formandu-se alte patru lacuri mici. Lacul  Cuejdel s-a format in urma unor alunecari de teren succesive (1978-1991) pe cursul Cuejdelului, la baza Culmii Munticelu. Cauza a fost reprezentata de taieri masive, ce par a fi fost compensate acum prin reimpaduriri. Deocamdata zona e neamenajata, vizitatorii campeaza de capul lor, dar amenajarea este in plan si exista si buget alocat.

Am urcat cu placere, aruncand un ochi pe GPS din cand in cand




Intr-un final am si ajuns si ne-a placut ce am vazut


La intoarcere n-am pierdut prilejul de a (de)gusta pentru ultima data berea Suceava (desi eram in Neamt ). De asemenea, am observat existenta unui procent mare de case traditionale de lemn, inca neatinse de furia modernizarii cu termopane.


Din nou pe forestier spre Varatec. Excelent drum, o concluzie offroad a intregii ture. Au fost, in cifre rotunde, 500 km cu 5500 m ascensiune si 16000 kcal arse cu folos. Obiective unice, drumuri în decoruri picturale. O notă proastă pt șoferii mizerabili de SV (am primit cele mai multe claxoane de cand biciclesc) si o nota buna pentru omologii lor nemteni.

Traseul de azi:
http://www.mapmyride.com/workout/673812005

În incheiere, vizită la cetatea Neamțului, per pedes. Cetatea este destul de bine refacuta si vs recomandam s-o vizitati.





Am incheiat ziua si intreaga tura in mod simbolic cu cina ''festivă'' (de fapt festive au fost toate, si meniul traditional si variat, atat de bine ne-au ospatat gazdele la Casa dintre Pini!).

Astfel se gătă prima tură pe bicicletă în Bucovina și Moldova.
Mulțumiri tuturor!

Incep cu multumirile adresate propriei biciclete, echipata potrivit pentru excursie, cu saua de piele Brooks B17 ca varf de lance al echiparii – nici o problema, confortul la el acasa in aceste zile de pedalat!


Si sfarsesc cu multumiri adresate intregii echipe, aci de fata:


… pentru compania placuta, pentru contributia materiala si spirituala adusa, pentru puterea de a improviza si de a duce la bun sfarsit prima noastra tura pe biciclete in Bucovina!

Excelentă expediție.   Felicitări! Mi-ai adus aminte de expedițiile mele prin județul Suceava făcute săptămânile trecute. Am făcut 1000 de km prin aproape tot județul.

@Traveller, ai fost cu bicicleta prin județul Caraș? Dacă nu, îți recomand să faci o expediție și acolo. Pe lângă peisajul de munte poți vedea numeroase lacuri, peșteri, cascade chei și multe altele.

Aruncă un ochi aici: https://www.facebook.com/banatulmontan?fref=ts

Multumesc, am in plan si o tura in Banatul montan. Inca nu am ajuns acolo si mi-as dori.

Primul obiectiv pe anul în curs a fost participarea la brevetul de 200 km organizat de Randonneurs România şi Craiova Cycling Team sub titlul de Cupa Băniei.
 
Am să povestesc aici toate cele trăite şi simţite cu această ocazie, foarte specială pentru mine. Vineri seara m-am îmbarcat la bordul trenului privat Softrans, Hyperion, care a plecat la 17.20 din Gara de Nord. Era plin, iar loc mai mare pentru depozitat biciclete se află doar în vagonul 3.
Cum rezervarea mea era pentru vagonul 1, am lăsat locul respectiv acolo şi m-am aşezat pe un scaun pliant de lemn, cu care era prevăzut spaţiul respectiv.  În vagon au mai ajuns 2 biciclişti, ambii pe cursiere. Trenul s-a pus în mişcare şi am fost întrebat bineînţeles "cum am de gînd să merg mîine". Cumpătat, zic, pentru că în cazul meu nu se punea problema de viteze 30 plus, ar fi fost sinucidere curată.  ) 
 
Cum însă 200 km e o distanţă pe care nişte cursierişti antrenaţi o pot parcurge "light and fast", i-am lăsat să-şi vadă de planurile lor şi, în mersul legănat al trenului, te-duc-te-aduc, am început să le coc pe-ale mele.
 
Mai făcusem o dată 200, acum un an cu Sorin, însă în condiţii lejere, era o zi splendidă, fără vînt. Acum se anunţa vînt dinspre vest cu 25-40 kmh... iată deci provocarea. Veneam după un început de an cu doar 350 km bicicliţi, din care 3 ture peste 50, culmea toate cu vînt de faţă la întoarcere. În rest, bilanţ compus din lipsuri în gestiune. 
 
La Craiova m-am cazat la vila Flale, cu 85 de lei pe noapte. E pe lângă gară, am auzit trenurile noaptea. Me happy %%- . Are şi restaurant, mai mult dedicat evenimentelor, dar dacă anunţaţi proprietara o să vă gătească. Bine! 
 
Dimineaţă pe 18 m-am prezentat la apelul nominal în faţa Sălii Polivalente, la 6.30. Mîncasem o casoletă de humus cu ardei copţi, mă simţeam binişor.

 

 
Mi-am luat brevetul în primire, numere de telefon si indicaţii despre traseu. Am uitat să-i fac poză brevetului, pe care la sfîrşit l-am predat organizatorului, cu ştampilele de la punctele de control.
 
Toată lumea pe cursiere, cu cîteva excepţii. În fine, se face 7, se mai aşteaptă pentru cîţiva întîrziaţi sfertul academic şi plecăm.
 
De la bun început strategiile sunt clare, se formează un pluton al "evadaţilor"  şi unul al (ne)urmăritorilor, adică eu. :-H
Ba nu, mai era o domnişoară călare pe un DHS Silver încălţat cu cramponate  :eek: . Cu mult curaj, a supravieţuit pînă la primul punct de control, la km 73.
 
Trecem Jiul la Podari:

 
Se urcă dealul, prima şi cam singura căţărare mai serioasă de pe traseu, şi se ajunge pe o zonă de plat. Aici începe "distracţia", nenică, sub forma unor rafale puternice de vînt, care aveau să mă canonească pînă la primul punct de control. Singura mea şansă de a rezista pe termen lung - raportul 36 cu 14 sau 16. Mai sunt şi 2 păduri pe drum, prima e Radovanu, care mă conduce pe vîrful dealului de deasupra localităţii omonime.

 

 
Cobor dealul, vîntul... turbat nu alta!, pedalez pe foaia mare ca sa pot coborî o pantă de 7%.   8-)
 
Muzeul Henri Coandă, comuna Perişor:

 

 
Am uitat să spun că tactica includea alimentaţie la ore fixe şi beutură izotonică "ad libitum". Ca să nu cumva să dau cu capul de zid. 
 
Drumul european 79 e în stare mixtă, cînd cîrpit, cînd în lucru pentru lărgire, cînd complet refăcut. Cea mai bună porţiune e între Perişor şi Galicea Mare, unde am rulat cel mai bine. Nu singur. Cu vîntul în meclă, bineînţeles.

 
După Galicea Mare vremea, care precum vedeţi era senină, se burzuluieşte niţel, vîntul ia proporţii. Evident îmi trec prin cap toate scenariile posibile, înjur conform canonului precizat de @[member=a_mic], de morţi, rahat, acte de perpetuare a speciei şi alte onomatopee fără valoare literară. Vîntul nu stă, neam. Se opresc însă stropii de ploaie şi ajung la PC 1 Maglavit.
 
De aici, după ştampilarea brevetului şi pauza de-o banană, pornesc CU VÎNT DIN SPATE,  către Poiana Mare. După secţiunea de european cu vînt am rămas cu oarece oboseală în muşchii membrelor superioare, de altfel singura problemă fizică care a persistat pînă spre final.
 
Spitalul de Psihiatrie (fost pentru Măsuri de Siguranţă) de la intrarea din Poiana Mare:

 
Fosta gară din Poiana Mare, în părăsire de cînd traficul pe linia secundară Golenţi-Poiana Mare a fost oprit. Dezolare mare...

 
Trecere la nivel complet asfaltată, cu eliminarea şinelor. Capitol feroviar încheiat.

 
Se face cald, drumul începe să nu mai fie prea neted, apar gropi şi crăpături, dar ce contează!, avem vînt din pupa  =D> .
Orele 13.00, pauză la o troiţă din Piscul Vechi:

 
Bateria de la mobil moare subit şi pierd înregistrarea GPS. Pun telefonul de rezervă, fără GPS, că traseul e cam clar şi trebuie să păstrez mobilul în caz de ceva.
 
A început sezonul rapiţei:

 
DN55A, pe care merg acum, mă poartă prin sate uitate de lume, multietnice, ca să zic aşa, în care copiii mă întîmpină cu Ola, Hello şi Ciao. Le răspund şi eu, bat cuba cu ei, spun sărumîna la doamnele de la porţi. O fi ăsta EuroVelo 6 românesc? Se pare că da.
Pauză pe o bancă în Negoi, sub un pom fructifer:

 
Imediat ce o iau din loc, lîngă primăria Negoi, trec pe lîngă ruinele conacului Gabroveanu, pe care nu le-am pozat şi mi-a părut rău. Astfel, le prezint de la Google Street View citire, pentru că mi s-au părut interesante, mai ales clădirea cu "donjon" din stînga.

 
Apare şi lacul Bistreţ. După cum vedeţi, bucata asta de drum a fost cea mai fertila din punct de vedere "turistic". Aproape uitasem că sunt obosit  ;. 

 
Gura de vărsare a rîului Desnăţui în lacul sus-amintit:

 
După asta ajung în Cîrna, la al doilea PC, şi cotesc către Nord. Nasol! Că dau din nou piept cu vîntul. Se cam lasă răcoarea, trec prin diverse sate în care îmi piere şi cheful de poze. Care-i treaba cu creierul în momentele astea - păi se apucă neîntrebat de nimeni să livreze diverse scenarii pesimiste. Dacă mai eşti şi singur la drum, salata-i gata! În fine, am dat la manivelă pe rapoarte mai mici şi am căzut la pace.
 
Mai trec 30 km şi ajung în Segarcea. Răsfăţ! Urc o rampă, pe la mijloc opresc la un chioşc aşaaa... din senin, şi îmi iau o Coca Cola şi-o cafea. Mi se oferă cafea de 1 leu sau Tchibo la 2 lei. Boierie! La 2 lei să fie!
 
Revergorat, după minutele de pauză, reiau  urcarea şi intru pe un drum DJ561, de data asta foarte bine asfaltat, către Craiova. Dreapta la Calopăr, unde cobor printr-o pădure în lunca Jiului. O bucată foarte relaxantă, în care mi-am refăcut proviziile de încredere:

 
Ieşit din pădure, mai urmează cîteva sate şi trecerea la nivel cu calea ferată din Podari mă anunţă că nu mai e mult pînă departe:

 
Am ajuns la final, într-o stare fizică destul de bună dar asupra căreia vîntul îşi pusese amprenta serios. Totuşi, picioarele m-au ţinut tot timpul în joc. Şi inima şi plămînii. Şi creierul, cînd nu complota împotriva mea cu vîntul ăla mizerabil
 
Am predat brevetul, am făcut 12 ore şi 15 minute (aşa, rotund, că aştept rezultatele oficiale). Mai bine decît anul trecut, însă acum în condiţii mai grele. E de bine. Şi e loc de şi mai bine. 
 
La pensiune m-a ospătat găzdoaia cu o supă de pui şi o tocană de purcel. Probabil se gîndea că după un drum de 200 km sunt tocană. Ea era convinsă că venisem pentru o tură de 20.  )
 
Cu noaptea în cap am luat trenul de 5.45, care m-a depus azi dimineaţă în gară:


Traseul final:
http://ridewithgps.com/trips/4436301
 
La bună vedere!

16 mai,  orele 9.00,  soare ascuns in spatele unui plafon diafan de nori, temperatura ideala de primavara.
Ma intalnesc cu MaCŽ la statia de metrou Grozavesti, sa facem o bucla de 150 km prin teritoriile de vest si nord-est ale Capitalei, pe unde isi aveau locul vechii codrii ai Vlasiei, azi sub forma de glorioase resturi de padure. 
Nu s-a anuntat ploaie, dar suntem pregatiti si pentru asta. Iesim prin Chiajna, urmand DJ601 pana la intersectia sa cu DN7.

Asfalt cam asa si asa, dincolo de Cosoba chiar submediocru, ne cam zgaltaie.
La Brezoaele pozam margaretele unui concetatean care avea curtea plina de ele. Targul cu de toate, care bloca tot centrul localitatii, nu l-am pozat, ca eram preocupati sa facem slalom printre oameni, masini, mici cu mustar si tarabe

 

 
Tot in Brezoaele traversam si Dambovita :

 
La Slobozia Moara luam o pauza de un sfert de ora la un magazin mixt, de-o ciocolata, apa si-o cafea.

 
Dupa care traversam DN7 si orasul Racari. Cum am depasit drumul national ne-a luat in primire vantul din fata, care avea sa ne tina companie pana la Gruiu.
 
DJ601A si trecere la nivel cu linia CF 901 (Bucuresti Nord - Titu - Pitesti - Craiova). Asfalt impecabil pe DC43 intre Racari si Ghimpati.

 
La iesirea din Ghimpati intalnim acest loc de adunare publica si pierzanie al satelor noastre, o veritabila "agora" rurala:

 
Campurile galbene de rapita au disparut, e sezonul lanurilor de grau:

 
Comuna Butimanu, intersectie cu DN1A, punct aflat la mijloc intre Bucuresti si Ploiesti, unde strajuieste bustul maresalului Constanin Prezan, fiu al locului:

 

 
Mai facem o scurta pauza, dupa care parcurgem iute cei 4 km de DN1A, cu oarece trafic greu pe langa noi. La Bujoreanca facem dreapta si revenim pe drumuri judetene si comunale linistite, cu Ialomita in stanga noastra. Padurea de dupa Burias si DC179 care o traverseaza:

 
Foarte interesant ca toate comunalele de pana acum au avut asfalt net peste DJ 601A dintre Bucuresti si Slobozia Moara.
Trecem de mijlocul turei in apropierea haltei CF Scrovistea, inconjurata de padure din 3 parti:



 
Dupa traversarea magistralei feroviare 1000 intram in satul Balteni. Aici, ascuns pe drum laturalnic de dupa gradinita, se afla schitul Balteni, ctitorie de la 1626, unul dintre monumentele muntenesti cele mai vechi dar si mai putin cunoscute. O oaza de liniste strapunsa doar de ciripitul pasarilor, unde curatenia si mirosul de salcami in floare sunt la locul lor. Nu era nimeni, dar portile erau deschise si am intrat fara probleme prin str. Sf. Nicolae:

 

 
[img=https://lh5.googleusercontent.com/-QuYKB8NZu3M/VVg6DmoflTI/AAAAAAAAlr8/eDRVugVFaic/w446-h595-no/PICT3495.JPG[/img]
 

 
Relaxati, traversam padurea Cocioc catre Peris, unde drumul a fost reasfaltat impecabil:

 
Din Peris am cotit din nou catre est, iar prin camp cu vant in fata. Ne-am oprit la Gruiu, cu vreo 2 mici pauze intre timp. Incercarea noastra avea in vedere mentinerea unui ritm constant, aerob. Cum noi am tinut un 20 la ora, pulsul lui Mac n-a depasit 130 bpm si ne-am simtit si bine, cred ca ne-a iesit.
La binecunoscuta carciuma Leu ne-am intalnit cu 2 amici, care ne-au asteptat sa terminam pizza si berea, dupa care am pornit-o impreuna pe ruta Caldarusani - Moara Vlasiei - Stefanesti.
Desi s-a mers mai tare, singurul care s-a resimtit fizic a fost ciclocomputerul lui Mac ) , in rest ne-am descurcat binisor, tinand cont ca inca n-am reusit sa atingem 1000 km pe anul in curs.
Dar na, decat mult si fara rost... mai bine putin da' bun . 

 

 
Au aparut si MaCii pe campii )

 
Harta celor 150 km a fost asta:
http://ridewithgps.com/trips/4675973
 
Un traseu foarte frumos, pe care vi-l recomandam mai ales pentru bucatile Bujoreanca - Peris si Gruiu - Moara Vlasiei, poate cele mai placute sosele ciclabile din jurul Bucurestiului.

Au trecut 3 săptămâni de când am făcut una din cele mai… dar ce zic eu, CEA MAI faină excursie pe 2 roţi de când m-am reapucat de pedalat. Acum când scriu rândurile de faţă, cuvintele nu prea se înghesuie să mă ajute să exprim ceea ce am simţit. O să încercăm totuşi, eu şi echipa de prieteni care mi-a fost alături, să redăm farmecului Banatului Montan, ale cărui secrete (măcar parţial) le-am descoperit de-a lungul a 7 zile de poveste.
După ce am făcut şi istorisit aici tura de anul trecut din Bucovina, bineînţeles că ne-am pus mintea la contribuţie să vedem cam pe unde ne-ar putea duce troacele noastre loiale în concediul devenit deja clasic, în 2015.
Reclama care i se face  pe diverse canale (fb, tv, bloguri, forum) Banatului Montan nu ne-a lăsat indiferenţi, astfel că am decis în unanimitate că acolo mergem, în perioada 26 iulie - 1 august a.c. Tura a căpătat nume de cod BaBB .
De data asta echipa a mai primit un mult aşteptat membru, pe lângă @a_mic, @MaCŽ, @iacobdoc şi cu mine. @Artistul33 ni s-a alăturat şi tuscinci am pornit la drum pe 25 iulie - din Bucureşti MaCŽ,  Artistul33 şi subsemnatul în maşina ultimului, a_mic în franţuzoaica dumisale (aşaaa mai cu noaptea în cap ), iar iacobdoc aşijderea, doar că din Cluj. Am ales din nou sistemul cu cateva baze de cazare, de data asta 3, în jurul cărora să întreprindem ture în stea, care să ne permită să vedem cât mai multe din frumuseţile regiunii.
Aşadar, am acontat oarece cazări la sfârşitul lui mai, la Reşiţa, Oraviţa (Ciclova Montană) şi Berzasca. Despre ele, când le vine rândul. Pe drumul până la Reşiţa, care a durat vreo 7 ore, am vorbit despre verzi şi uscate, şi mai ales i-am ascultat pe fraţii Gore

„Neică cât” i-am mai pomenit pe aştia când urcam… că am tot urcat şi coborât în excursia asta, după cum veţi vedea. Ca de obicei, în ziua 0, cine ajunge primul face o tură de recunoaştere, iar acum respectivul a fost iacobdoc, care a lăsat formalităţile cazării pe plan second şi a plecat să parcurgă tur-retur… TransSemenicul, pe caniculă. Îl lăsăm pe el să povestească. A_micul a ajuns ulterior şi şi-a luat în primire camera ce o va ocupa singur. Ocazie cu care ne-a sunat şi ne-a spus că nu există decât patronul, angajaţii de la curăţenie şi bucătărie fiind toţi în concediu :shock:. Unde se întâmpla chestia asta în plin sezon? Păi unde, la pensiunea Club Castel din Reşiţa, unde am rămas 3 nopţi.
Cum ofertele de cazare în zonă nu abundă, la din contra, decisesem că asta e cea mai bună… . Pe lîngă problema de personal, care ne-a obligat să mîncăm dimineaţa şi seara “din brişcă”, să mai adăugăm că apa ţârâia cam timid la duş, deşi fiecare baie avea câte un boiler modern. Patul era odihnitor în schimb, iar amplasamentul la marginea de NE a oraşului, spre Ţerova, ne-a asigurat linişte. Cazarea ne-a costat 100 lei pe noapte. A fost “pomul lăudat” al excursiei, dar ne-am descurcat pînă la urmă, cu ajutorul nemijlocit al prietenului Kaufland.  
Mă opresc aici cu introducerea. Povestea BaBB (Banatul, Berile si Biciclistii) poate să înceapă.

ZIUA 1 – 26 iulie 2015

Aseară am făcut aprovizionare la Kaufland, deci avem tot ce ne trebuie pentru micul dejun. Conservele de fasole cu afumatură au valorat în excursia asta greutatea lor în aur . La orele 9 eram deja ieşiţi pe poartă şi făceam poza de grup, pe panta înfiorătoare care duce dinspre oraş spre pensiune.


Banatul ne urează bun-venit închizând robinetul caniculei (doar iacobdoc a prins o ultima zi toridă ieri!) şi ne stropeşte cu o ploicică scurtă, timidă. Vremea ţine cu noi şi o s-o tot ţină aşa .
Ce traseu avem azi? Spre staţiunea Semenic, via TransSemenic. Ne înfigem din prima spre altitudinea maximă din Munţii Banatului. Ne-am vorbit mult înainte de tură, să încercăm să nu exagerăm cu lungimea traseelor (adică să nu exagerez eu, ”omu cu harta”, care mai făcusem trăznăi la măsurarea pe orizontală). De data asta, cum Banatul Montan e la munte şi nu prea are plat, cifrele au luat-o în sus la categoria ascensiune. Dar să nu anticipăm…

Drumul judeţean 582 ne duce, în urcare progresivă, către Secu. Asfaltul e rezonabil. Ploaia a încetat, mergem cu încredere şi bună dispoziţie.




La ieşirea din Secu sună telefonul lui MaC. La telefon - familia dumisale. MaC se laudă că suntem pe drum de la 8 jumătate. Hazul e general, dat fiind autorul afirmaţiei. . Totuşi. Nu el a ieşit ultimul pe uşă la plecare, trebuie consemnată chestia asta. Aşa că afirmaţia i-a adus până la urmă un „like” de la toţi!
Odată depăşită prima urcare, de încălzire, am coborât aţă în Văliug, unde ne-am oprit la prima bere.


Deja soarele era sus pe cer, iar noi eram gata de a doua, cea mai lungă şi susţinută căţărare a zilei, pe TransSemenic, care este porţiunea de DJ582 dintre Văliug şi Slatina-Timiş. Drumul a asfaltat şi amenajat ireproşabil. Am urcat de la altitudinea de 547 la 1015 m de-a lungul a 9 km, cu câteva pauze de odihnă, băut, mâncat, realimentat apă de la un izvor.  








Din pasul Prislop se desprinde către sud drumul pietruit ce urcă spre staţiunea Semenic. Aici facem o nouă pauză de apă şi glucoză, după care pornim la o urcare cu rampă mai sănătoasă, cu un maxim de 13%. Se urcă de la 1015 la 1420 m în 14 km.


O spărtură în vegetaţie ne permite să vedem lacul de acumulare Gozna, de lîngă Văliug.


La un moment dat, pe cînd plutonul nostru se lăbărţase către finalul ascensiunii, am rămas fără apă şi mîncare, dar mi-am revenit de la glucoza a_micului şi izotonicul lui MaC. În fine, ajungem pe platou, unde tronează – relicve postindustriale – nişte schelete de eoliene. O apariţie unică şi bizară.


Bizareria a continuat, pentru că “staţiunea” părea lăsată în părăsire, cu câţiva turişti răzleţi. Norii care ne învăluiau dădeau şi ei o senzaţie apăsătoare, mai ales că nu întrevedeam unde am putea mînca după urcarea ce ne cam storsese de puteri. Ajuns aici, nu uit să menţionez că Artistul33 nu mai pedalase de un an!!!, dar s-a comportat exemplar de la o zi la alta, aşa încît merită sincerele noastre felicitări pentru efortul şi atitudinea mereu pozitivă .

Să revenim – băi, dar noi unde mîncăm, unde bem?
Întrebăm la singurul chioşc care era deschis, intitulat foarte familiar pentru MaC – la Măria.


Ni se spune că singura care asigură masă este cabana Andra, aflată la o aruncătură de bîţ de vîrful Piatra Goznei, 1447 m, cel mai înalt din munţii Semenic şi din toţi munţii Banatului.
Pentru asta mai urcăm o bucată, fix pînă la antena aia mare de-o văzusem mai devreme.







Cabana Andra e o adevărată oază într-un deşert părăsit, cel puţin eu cu impresia asta am rămas. O ciorbă de fasole clasa întâi şi nişte mici m-au pus pe picioare . Iar despre porţiile imense ce le-au primit prietenii mei comeseni… am rămas toţi ca la dentist! Merită să urci pe Semenic măcar pentru cabana asta şi oamenii muncitori care o întreţin. Doar că mai au nevoie şi de alţi oameni muncitori şi, din cele povestite de ei, nu prea îi găsesc…

Ce să mai, ne-am ghiftuit pe cinste şi apoi am luat-o uşor la vale.


Coborîrea pînă în pasul Prislop a fost destul de accidentată, drumul nemaifiind de multişor întreţinut (amestec de asfalt spart, piatră cubică şi porţiuni de macadam). Pe urmă ănsă, am primit primul premiu pentru eforturile de pe urcare, sub forma celor 9 km de coborîre pînă în Văliug, pe TransSemenic. O coborîre de excepţie, m-am simţit mai bine decît pe coborîrea de pe Transfăgărăşan de vara asta (TF nordic fiind peticit ca vai de el, deşi are de partea lui lungimea  şi declivitatea, nu a reuşit să-mi inspire acelaşi sentiment de împlinire biciclistică). Astfel am coborât la apus de soare, cu rare ciupituri adresate manetelor de frînă, până în centru la Văliug.  

De aici am urcat constant cei 4 km pe care-i coborâsem de dimineaţă. A urmat din nou o coborîre lungă pînă în Reşiţa, pe asfaltul aşa-şi-aşa. Încheiam destul de lejer prima zi în Banatul Montan, care ne adusese 1800 m ascensiune (părerea lui Ride With GPS). În opinia numeroaselor, iubitelor şi în acelaşi timp hulitelor gadgeturi ale lui MaC şi iacobdoc, fuseseră mai mult, spre 2000. Din aceste dileme n-am putut ieşi pînă la sfîrşitul turei, şi ele au condimentat permanent conversaţiile de la micul dejun şi, mai ales, cină. Cum posesorii de ostromente de măsurare erau, printr-o (ne?)fericită coincidenţă, şi cei mai vorbăreţi şi nevorbiţi componenţi ai trupei, nici nu vă puteţi imagina ce contradicţii filozofic-suculente, cu tentă ştiinţifică profundă, au ieşit la iveală!

Traseu ziua 1: http://ridewithgps.com/trips/5943225

Ziua 2 - 27 iulie 2015

Astăzi avem prima porţie consistentă de offroad. Dăm o raită prin Parcul National Cheile Caraşului, pîna la Anina, şi revenim la Reşiţa pe şosea. Primul care s-a trezit şi a băut deja nessul , bineînţeles, a_micul. Ne aşteaptă la parter, în curtea interioară a pensiunii.


Ne urnim şi traversăm oraşul, către ieşirea spre Anina. Reşiţa nu oferă prea multe turistului, decît aspectul postindustrial, cu note de posapocaliptic, ce poate fi simţit şi în celelalte oraşe din Banatul Montan. Combinatul e un maldăr lugubru de fiare, liniile tramvaiului desfiinţat, cu reţeaua de contact ruptă, sunt triste şi singure. Muzeul Locomotivelor cu abur l-am văzut, e cam stingher printre blocurile scorojite.  Ne-a frapat pe toţi faptul că frumuseţile sunt aici în afara aşezărilor omeneşti, care toate par scufundate în sărăcie şi uitare…

Revenind la drum, am ieşit din Reşiţa pe asfaltul foarte bun al DN 58B. Am mers lejer, fără grabă, şi ne-am menţinut ritmul asta în cam toate zilele. Am vrut să gustăm pe îndelete plimbarea asta într-un decor ce ne era încă necunoscut. Un popas amenajat pe marginea drumului ne-a dat ocazia să ne exersăm talentele de fotografi ultra-amatori.








A urmat o succesiune de urcări şi coborîri zdravene, pînă la bifurcaţia stînga către satul Iabalcea, poartă de intrare în Parcul Naţional. Rîul Bîrzava desparte munţii Semenic, la est, de munţii Aninei, pe care îi explorăm azi, la vest.


Drumul secundar către sat e asfaltat şi la fel de vălurit. a_mic are probleme cu lanţul, care se încăpăţînează să cadă cînd are el chef. În sat dorim să găsim un stabiliment unde să ne răcorim. Găsim magazinul mixt West Kripton (!), unde gazda ne oferă bere şi îngheţată şi ne povesteşte că Iabalcea e sat întemeiat de croaţi, din care nu a mai rămas niciunul, iar lumea supravieţuieşte din banii trimişi de cei care muncesc pe afară.


Bun, ne-am răcorit, acum plecăm că ne aşteaptă minim 30 km offroad. Vremea e frumoasă, caldă, dar nu exagerat. Ne facem totuşi provizii suplimentare de apă prin rucsaci, că vorba aia, nu se ştie niciodată cînd ai nevoie de o sticlă. Cu excepţia lui iacobdoc, care nu are rucsac ci o geantă elgantă de piele, producţie proprie, pe portbagajul trekkingului său. Bicicleta cred că e trekkingul care şi-a depăşit cel mai mult şi mai bine indicaţiile standard de exploatare, de-a lungul întregii ture .
Ieşim din sat, mergem pe un forestier pietruit şi intrăm, pentru o lungă perioadă de timp, în pădurea PN Cheile Caraşului.




Aparatul de fotografiat, pentru a fi protejat, a primit în loc de geanta clasică, prea voluminoasă pentru rucsac, o… căciulă .


Trecem de o porţiune în coborîre, garnisită cu şleauri de tractor, şi ajungem la bifurcaţia la dreapta - spre sud, care trece pe lîngă peştera Comarnic. a_mic ne transmite că e cazul să fim atenţi, practic intrăm pe potecă marcată, largă, dar aflată în inima pădurii, şi unde e acasă la ea vipera. Credeam că am trecut de peşteră, cînd întîlnim indicatorul şi ne oprim să vedem despre ce e vorba. Bicicletele rămîn în poieniţă lîngă canton, noi o luăm pe scara săpată în piatră.





Accesul este îngrădit acum de o uşă metalică, dar peştera este vizitabilă, după cum aflăm de aici: http://comarnic.exploratorii.ro/prez.php

Reluăm drumul-potecă, devenit pe alocuri din ce în ce mai pietros.




Porţiune la loc deschis, drum bordat de ferigi mari. Am parcurs-o avînd în minte avertismentul a_micului despre vipere.


Drumul parcurs de noi are statut de… drum judeţean (DJ 582C).




De la km 25 al turei, dupa ce coborîse lin de-a lungul pîrîului Comarnic către vărsarea sa în Caraş, drumul începe să alterneze urcări cu coborîri scurte, culminînd cu o căţărare ruptă între km 34-38.
Era cald, rezervele de apă erau pe sfîrşite, pushbike obositor, chiar şi cei 2 gadgetişti vorbăreţi erau rezervaţi în a se exprima vocal despre viitorul traseului nostru. Din fericire, încercarea la care ne-a fost pusă răbdarea era pe final. Doar o bifurcaţie a mai pus la încercare ecranele GPS şi creierele înfierbîntate, după care am coborît, tot pe drum pietros, spre ceea ce trebuia să fie Anina.




Să fie Anina, băbăete?


Din nou, postindustrialul postapocaliptic reîncărcat.


Aveam să aflăm că era „Oraşul Nou”, cartier de blocuri muncitoreşti pentru proiectul termocentralei Anina, în care mai locuiesc azi cîţiva oameni. Detalii puteţi citi aici:
http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/anina-un-esec-de-miliarde-de-rares-nastase-galerie-foto-10647395

De aici, drumul noastru e la stînga, în coborîre. La dreapta duce spre staţiunea Mărghiţaş. Coborîm, pînă şi drumul de acces spre Oraşul Nou e lugubru şi periculos, cu şanţuri excavate transversal şi astupate neîndemînatic…
În Anina căutăm cu oarece îngrijorare o terasă unde să ne potolim foamea, setea şi să ne refacem proviziile. Găsim. Lîngă linia ferată şi lîngă alte vestigii industriale.




Au ciorbă, au şi bere. N-am chef de bere însă, ci de o Coca Cola. Am cam făcut setea sus în munţii Aninei şi acum recuperez. Ne revenim, ciorba a fost bună chiar dacă e rămasă de la nunta de aseară.
Întoarcerea e pe şosea, şi chiar dacă e trecut de ora 16, nu ne facem probleme.  Ne luăm la revedere de la Anina, cu o mică urcare, aici ne întoarcem mîine, dar la gară.


Suntem convinşi că majoritatea drumului de întoarcere e în coborîre, ceea ce un locuitor din Anina ne confirmă, şi el la fel de convins. Dar drumul ştie de-ale lui, şi tot urcă prin pădure.

După ieşirea din pădure suntem un pic cam obosiţi, ca să nu zic şifonaţi.




Dar căpătăm imediat un tratament preferenţial pe care nu cred că o să-l uităm prea curînd – cea mai frumoasă coborîre pe asfalt VREODATĂ. Coborîrea dintre km 58-66, dinspre Anina spre Caraşova, pe un asfalt impecabil, la apus, într-un decor de vis, ne-a pus tuturor pe feţe un zîmbet… tîmp şi fericit, că altfel nu pot să-l descriu. Coboram şi zîmbeam de unul singur. M-am oprit o singură dată, să pozez Caraşova din deal.


Pe urmă dă-i iar la vale, pînă la intrarea în comună, pe podul de la intrarea în Cheile Caraşului.
Ceilalţi erau acolo, aveau aceleaşi zîmbete .






Ce sa mai zici? Era o încheiere faină a unei zile faine… credeam noi.
Cum Caraşova e într-o căldare între dealuri, ce am coborît am şi urcat ulterior, în linişte. Venea apusul peste noi…






Deşi credeam că am scăpat de urcări, ne-am adus aminte că dimineaţă, înainte de intersecţia de Iabalcea, tot urcasem şi coborîsem ca-n roller-coaster… În plus, deodată a început să picure, şi curînd turna serios. Şi noi luasem hainele de ploaie, şi coboram cu vitejie, cu atenţie şi cu luminile aprinse către Reşiţa .
Practic, a fost singura ploaie din tură. Dar a fost epică, ne-a răcorit şi a avut un efect extraordinar pentru moral, la sfîrşitul unei zile lungi şi pline. Au fost, pe hîrtie, 84 km cu 1583 m ascensiune.

Traseul zilei 2: http://ridewithgps.com/trips/5943246

Ziua 3 – 28 iulie 2015

Azi programul ne obligă la o oră de trezire matinală, pentru că ne mutăm la a doua bază de cazare şi mai avem şi trenuleţul Oraviţa – Anina, care pleacă la 11.15 din gară. Ca atare, a rămas să ne reunim la 11.00 în faţa gării Oraviţa. Lucru care se întîmplă, cu oarecari emoţii din partea trioului Artistul22+MaC+Traveller, care ajunge după o cursă pasionantă în maşina primului la destinaţie, fix la oră fixă.
De bilete se ocupase deja iacobdoc, pe care l-am găsit instalat în vagon. Ne-am instalat bicicletele, cu 1-2 roţi scoase, apoi ne-am aşezat gata de călătorie.


Asta cu ”aşezatul” e un fel de-a spune, că ne-am foit tot timpul între locurile noastre şi coada trenului, pentru poze şi impresii. Intră şi „naşul”, care cumula şi funcţia de ghid şi custode al „muzeului ambulant” care circulă pe calea ferată Oraviţa – Anina o dată pe zi, tur-retur.




Omul nostru ne controlează biletele, care sunt nişte tichete deosebite de ceea ce vezi pe celelalte linii.
Apoi se aşează muncitoreşte pe băncuţa de lemn şi varsă asupra noastră o avalanşă de poveşti, vederi vechi şi pliante.


Are şi un fluier de la 1904 (sper că am reţinut corect anul).


După rondul naşului, suntem liberi să căscăm gura la peisajul unic pe care îl străbate prima linie de cale ferată montană de pe terioriul României de azi. Spaţiul de la capătul ultimului vagon e locul de elecţie pentru toţi pasionaţii.









Avem un fan trenulist venit din Germania special pentru a vizita linia asta. A coborît la Gîrlişte, cred că a luat-o la pas şi s-a întors cu trenul de retur.


This is how real men shoot!


Halta Gîrlişte.




Interior de vagon refăcut. Natură vie cu troacă.


Ne apropiem de Anina, se vede oraşul de la înălţime.


Debarcăm triumfal în gara Anina.










Mare plăcere ne-a făcut plimbarea asta cu trenul, o adevărată întoarcere în timp. Faptul că s-au cheltuit nişte bani pentru renovarea materialului rulant e de bine pentru viitorul liniei, care a trecut nu o dată pe lîngă suspendarea traficului, pînă la urmă CFR Călători reducînd frecvenţa de operare de la 3 la 2 şi apoi la o cursă pe zi tur-retur. Voiam de multă vreme să ajung aici, iar faptul că am ajuns în dublă calitate, de biciclist şi fan trenulist, nu putea decît să fie o mare satisfacţie pentru mine.

Pînă acum am avut activitate, e timpul să ne relaxăm la aceeaşi terasă ca ieri, doar că azi nu mai au ciorbă, deci ne  mulţumim cu o pizza. La ora 15 terminam cu prînzul, nu ne-am grăbit pentru că ştim că ne aşteaptă o întoarcere de doar 32 km pînă în Oraviţa.
Întîi avem o mică abatere de la drumul direct, ca să vizităm lacul Buhui, la sud-est de Anina. Drumul spre lac e forestier, odată asfaltat. Urcă bine de tot vreo 2 km, apoi coboară tot atît.


Doar că nici nu începusem să coborîm bine prin pădure, că face pană artistul nostru. Ca să vă faceţi o idee despre atmosfera care a domnit peste trupa noastră de-a lungul turei, trebuie să spunem că penele (şi au fost vreo 6) au fost unele dintre cele mai vesele momente ale excursiei, prilej de respiro şi caterincă.
Comitetul de urgenţă se reuneşte şi rezolvă problema.


Artistul venise boem, fără scule de reparat pana. Comitetul de miştocăreală preia controlul la finalizarea reparaţiei penei şi îl pune să dea la pompă, ceea ce nu-l întristează defel .


Amicul îl ia la mişto legat de echiparea deosebită cu care s-a prezentat, motiv pentru care este penalizat 5 minute mai tîrziu, tot cu pană. Altă pauză, alt mişto la greu. Ne întrebăm dacă n-o fi o problemă de karma a drumului sau ceva, dar problema pe drumul pietros cred a fost mai degrabă un rest de cioburi de sticlă.

Drumul prin pădure continuă apoi… eram un pic tulburaţi de cele 2 pene dar coborârea scurtă şi frumoasă pînă la lac ne-a făcut să le dăm uitării. Cel puţin pentru 48 de ore . Lacul e frumos, a fost creat prin zăgăzuirea pîrîului Buhui, afluent al Caraşului.


Pe malul său e o cabană, care acum era ocupată, fusese în totalitate rezervată în prealabil. Am schimbat cîteva vorbe cu cabanierul, care ne-a refăcut provizia de apă şi ne-a dat nişte indicaţii despre traseul de întoarcere. Noi intenţionam să o luăm prin Steierdorf, cartier sudic al Aninei. El ne-a propus să o scurtăm direct de la bifurcaţia de Buhui, în partea opusă.
Ajunşi aici în linişte, fără incidente, ne oprim să evaluăm situaţia. Drumul arată destul de rău şi abrupt, astfel că întrebăm un localnic de la o casă. Dialogul cu amicul devine antologic:
„Bună ziua, vrem să ajungem la Marila, e bun drumul pe aici?”
Replica moşuleanului vine inexorabil:
„Da de unde veniţi?”
„Da ce contează?”
„Da cum să-ţi zic, dacă nu ştiu de unde veniţi?”

Era enervant şi amuzant în acelaşi timp omuleţul, ca un calculator care-ţi cere parola înainte să-ţi permită accesul la date. Din fericire a încercat să intervină şi un tînăr (fiul, ginerele?) care a apucat să spună că drumul ajunge unde vrem, dar e rupt şi abrupt, deci el recomandă să o luăm prin Steierdorf, cum spunea şi traseul nostru încărcat  în GPS.

Steierdorf e întemeiat de imigranţi austrieci veniţi din provincia Steier (Ştiria) în 1773, istoria locului putînd fi citită mai pe larg aici:
http://www.tymestours.ro/RO/X/X-anina-steierdorf-turism/00-anina-steierdorf-turism.htm

Din Anina spre Steierdorf coborîm lejer pe asfalt, apoi căutăm bifurcaţia la dreapta spre Marila şi începem să urcăm pe dale de beton şi piatră cubică. Alesesem trasa asta pe DJ 572B ca să mai scurtăm şi să evităm o urcare lungă pe DN 57B.






După terminarea ultimelor case drumul devine forestier pietruit.


Trecem de o zonă cu aspect lugubru, plină cu deşeuri ale activităţii umane, miniere şi nu numai… Ulterior drumul devine din ce în ce mai greu practicabil, nefiind întreţinut deloc.


În ciuda indicaţiilor GPS, fiind nişte trestii gînditoare, avem dubii despre traseu. Un şofer de basculantă ne confirmă că suntem pe drumul bun şi la intersecţia unde se face dreapta spre Brădet, noi s-o ţinem tot înainte. O ţinem, cu fundurile mai mereu ridicate din şa. Apropo de şa, şaua Brooks a fost foarte confortabilă pe offroad în ăste 3 zile, n-a trebuit să mă gîndesc prea mult la vreo durere de fund.
Începem şi coborîrea pe drumul cel rupt. Pauze au fost dese pînă acum, fiind totuşi cald.


Ajungem la intersecţia cu DN57B, în Marila. Aici începe un nou bonus pentru băieţii buni – o coborîre de mare angajament pînă în Oraviţa, lungă de 6 km, pe asfalt foarte bun. Am gustat-o cu toată plăcerea, bineînţeles! Jos, iar i-am găsit pe coechipierii mei cu zîmbete „din alea” pe buze.

De aici a mai fost o aruncătură de băţ până la gară, unde am recuperat maşinile. Pensiunea Casa cu Platani din Ciclova Montană ne aştepta, noi eram cam cu inimile îndoite după Reşiţa, din fericire pensiunea şi oamenii ei ni s-au părut, în unanimitate, ireproşabili. Pentru 100 de lei pe noapte cazarea erau impecabile, iar pentru 10 lei micul dejun de tip bufet suedez era un ospăţ de-a dreptul.
În curte era amenajată terasa unde am luat cina în cele 3 seri. Asta a fost prima şi am sărbătorit cum se cuvine încă o zi foarte reuşită.




Traseul zilei 3: http://ridewithgps.com/trips/5943261

Ziua 4 – 29 iulie 2015

Aseară am stat pe terasă şi ne-am gîndit cum ne organizăm pentru a patra zi, cînd traseul zice că ajungem în Parcul Naţional Cheile Nerei – Beuşniţa. Am hotărît, fără mari dezbateri, să transformăm ziua de bicicleală într-una de odihnă activă. Adică ne-am dus cu maşina Artistului pînă la Podul Bei şi de aici am început drumeţia la picior spre lacul Ochiului Beiului. Din start ne-am asumat că s-ar putea să nu mai avem timp deloc pentru Cheile Nerei, care vor avea poate un week-end numai al lor în viitor.

Să nu sar peste micul dejun la Casa cu Platani - am mai zis că a fost excelent, dar merită să mai zic o dată. 10 lei şi o grămadă de bunătăţi cu care am început zilele la ora 8 dimineaţa în mare formă. Recomandăm cu căldură!
Am plecat, carevasăzică, spre poarta vestică de intrare în Parcul Naţional CNB, Podul Bei.
Am intrat pe drumul pe direcţia nord şi am mers uşor, la pas.




Ajungem la o cascadă despre care nu ştiam nimic şi care, în opinia mea, dată fiind seceta din perioada recentă, era cea mai fermecătoare dintre toate cele văzute în Banat, menţinînd un debit semnificativ.










Am continuat către campingul Beiului.


Aici dugheana unde în mod normal se vindea bere era închisă, deci am continuat neştirbiţi pe forestier, către lacul Ochiul Beiului, de-a lungul pîrîului Bei.

Şi am ajuns la lacul despre care citisem şi pe care îl văzusem în poze ani la rîndul, visînd că o să ajung şi eu odată pe malul lui… Acum eram acolo şi senzaţiile erau aproape ireale. În mod cert n-am mai văzut o asemenea culoare turcoaz şi o asemenea claritate şi transparenţă a apei, în care păstrăvii înotau netulburaţi. Am fost toţi impresionaţi, şi cuvintele-s cam puţine să exprime liniştea şi frumuseţea locului  (mai ales dacă nu-s turişti gălăgioşi prin preajmă).








După un sfert de oră în care am şezut pe malul lacului, ne-am mobilizat şi am urcat o porţiune mai abruptă dar scurtă, reintrînd pe potecă spre cascada Beuşniţa. Probabil porţiunea asta ar fi singura unde, dacă vii cu bicicleta, ar trebui să o iei pe umăr ca să treci. În rest totul e ciclabil. Deşi pe traseele montane, aş zice că simţi şi mai cu amănuntul ce are de oferit natura, ca drumeţ cu piciorul decît ca biciclist. Doar că autonomia de deplasare e clar limitată.
Continuăm deci, spre cascadă, via poiana Beuşniţa.








Cascada şi împrejurimile sunt foarte frumoase, dar debitul era foarte scăzut acum, ceea ce îi mai răpea din farmec.






La întoarcere ne-am oprit din nou la camping, unde am avut ocazia să ne răcorim la o bere, iar subsemnatul a adăugat şi 3 mici din carne de peşte, că neică, cît drum pe jos poţi să faci fără mîncare şi beutură?
Popas în aval de cascada La Văioagă, unde iar mă chinuie talentul de fotograf 


Întoarcerea în Oraviţa ne-a adus în faţa unui monument pe care plănuisem să-l vizităm ieri, dar desfăşurarea prelungită a evenimentelor ne împiedicase. Aşadar, hai la Teatrul Mihai Eminescu din Oraviţa, primul din România.
Cităm de pe welcometoromania.ro: “Primul teatru din România a fost construit în anul 1817 după proiectele arhitectului macedo-român Ion Niuni, de asemenea este prima clădire de teatru din Europa iluminată cu lămpi de acetilenă. Interioarele, o copie fidelă a fostului Burgtheater din Viena, au fost decorate după proiectele arhitectului vienez Ieronimus Platzger. Ornamentele sunt în stil rococo, în culorile roşu şi auriu. Teatrul a fost înaugurat cu ocazia vizitei împăratului Francisc I şi a împărătesei Augusta Carollina, la Oraviţa. Clădirea are o lungime de 36 m şi o lăţime de 15 m. Din foaier, se ajunge şi la balconul sprijinit pe coloane. Cortina mare a fost pictată de Francisc Zech, directorul Şcolii Gimnaziale din Oraviţa. De a lungul timpului aici au susţinut spectacole aici multe trupe de teatru din ţară şi din străinătate. În 1868 aici a avut reprezentaţie şi trupa Pascaly cu care a venit şi sufleurul, poetul Mihai Eminescu. În amintirea acestui eveniment teatrul poarta numele poetului.”

Am avut parte de un ghid mai vorbăreţ decît onorabilii MaC si iacobdoc la un loc, care a vărsat asupra noastră o cascadă de informaţii, cu un debit mai mare decît cascadele Beuşniţa şi Văioaga la un loc.
Pe lîngă cele citate mai sus, să adaug, de la ghidul nostru citire, că de fapt iniţiativa construirii teatrului, într-un oraş care era centru industrial şi cultural de seamă al Banatului la acea vreme, a aparţinut unui vajnic comitet de doamne sus-puse, care doreau a avea un loc de expunere publică a toaletelor, de discuţii mondene şi aşa mai departe.
Azi nu se mai joacă piese de teatru după un orar sistematic în Oraviţa, dar au loc diverse evenimente, festivaluri…

Am admirat sala frumos realizată şi recent renovată, am ascultat poveştile, ne-am plimbat la etaj.
















Eu mai mîncasem 3 mici, dar prietenii mei mai nimic, astfel încît după această vizită extrem de agreabilă ne-am îndreptat către Lidl, unde am făcut oarece aprovizionare. Avînd în vedere că se plătiseră în devălmăşie taxe de intrare în muzeu (10 lei), de fotografiere (5 lei) şi cumpărături la Lidl, a rezultat o discuţie de împărţire şi redistribuire a banilor foarte originală. Unică! În calitatea dumisale de prof de mate, a_micul asista uluit şi se întreba dacă n-ar fi mai sigur să coboare din mersul maşinii care ne ducea acasă la pensiune, decît să mai asiste în continuare. Ce să mai… ne-am rîs şi ne-am scărpinat filozofic în creştetul capului în acelaşi timp .
Seara am încheiat-o în curtea pensiunii, printre păunii decorativi, păhărelele de Jaeger şi de vin (am împărţit o sticlă de vin la 4, spre uluirea a_micului!) şi felurile faine de mîncare preparate de bucătar.

Traseul zilei 4 („hiking”, nu „biking”): http://ridewithgps.com/trips/5943278