Imi pare rau ca una din liniile mele favorite a ramas fara nici un post, asa ca am hotarat sa postez macar un reportaj pe care l-am scris in martie 2008:Am iesit din Focsani pe DN 2. Tineam in geamul din stanga dealurile subcarpatice si undeva in dreapta malul abrupt facut de albia Siretului. Stiam ca acolo sus, pe acel mal, e vechiul targ al Tecuciului. Nu era timp sa ajung acolo astazi.
Cu ochii la drum mi-am rememorat: cele doua aparate de fotografiat, in portbagaj unul, pe bacheta din dreapta al doilea, acumulatori, incarcati, trepiedul, undeva in portbagaj.
Ma uit spre soare. Nu am atat de mult timp... Inca nu e vara...
Incerc sa-mi aduc aminte la ce ora apune, as vrea sa stiu daca am nevoie de trepiedul care sta permanent in masina.
Stiu ca trenul meu nu intarzie niciodata. Nu are de parcurs decat putin peste 17 km.
Drumul te duce repede. In cateva minute intrezaresti in fata ruinele fostei fabrici de ingrasaminte de la Marasesti. Un excavator taie din ziduri. Mi-am adus aminte un articol din presa locala in care se vorbea despre dezafectarea completa a fabricii si redarea terenului catre agricultura...
Care agricultura ? ...imi vine sa injur printre dinti...
Un drum gaunos te duce din sosaua nationala pana in oras, prin fata garii.
Am oprit. Incerc sa-mi adun lucrurile. Telefonul, aparatul de fotografiat. Fac din mers setarile de lumina si urc treptele ce ma duc in gara si de acolo pe peron.
Da, e acolo si asteapta sa plece in cursa. Sta cuminte pe una din linii intr-o gara goala. Un caine ma insoteste in speranta ca ceva din ceea ce am in mana e bun de mancat. Il voi dezamagi.
E 762.
Mecanicul se uita spre mine si apoi ma recunoaste. Ne-am mai vazut. Doar ca astazi nu mai are chef de vorba. Doar aproba ceea ce eu spun. Cu jumatate de gura imi spune ca stie de RK-ul ce il asteapta si pe 762, doar ca s-a saturat de "rabla asta".
Urc in cabina. Cativa oameni, cuminti pe scaune. Inauntru e curat si un usor miros de motorina.
Stiu ca nu am timp prea mult. Oricat de mult mi-as dori sa mai stau, stiu ca soseaua e putin mai departe de calea ferata, si daca vreau sa-l fotografiez pe traseu va trebui sa ma grabesc. Il salut pe mecanic. Imi raspunde cu jumatate de gura, afundat in ziarul pe care il cieste. Oare ii adusese o veste proasta ?
Ies din gara repede si pornesc la drum.
Stiu ca primul loc unde il pot fotografia este la "cota 100", undeva in spatele Mausoleului de la Marasesti in mijlocul campiei.
Ajung acolo cam cand 762 trebuie sa fi plecat din Marasesti. Nu pot vedea decat undeva departe acoperisul rosu al garii. Ochiul meu nu-l poate vedea inca, dar prin aparat ii intrezaresc silueta, urcand terasele ce-l duc spre dealul Panciului.
Azi am ghinion, imi spun. Vantul aproape ca imi rastoarna aparatul pus pe trepied si pornit deja in modul filmare. Celalalt sta in mana mea. Duc trepiedul la adapostul precar al masinii si il orienez spre Magura. "Il voi filma cand va trece de mine..." imi spun.
In asteptare ma uit in jur. O ferma parasita, o poarta care se tranteste din cauza vantului. Aici, in 1917, cronicile spun ca s-au dat cele mai cumplite lupte pe frontul Marasestiului. Din acest loc cuprinzi cu vederea toata zona, de la gara Marasestiului pana sus la culmea Magurii Odobesti. In fata ti-e padurea Razoare si undeva in spate Mausoleul ridicat pe fosta mosie a lui Negroponte.
A trecut....
Ziarul care poate i-a adus vesti proaste mecanicului e acum agatat ca parasolar. Soarele e aproape de apus si bate direct in parbrizul mare al automotorului.
Mecanicul ma vede. Ma saluta scurt cu un semnal de fluier.
Imi arunc in masina lucrurile. Stiu ca pana la Panciu are o singura oprire. La Diocheti, si pana acolo drumul nu e asfaltat...
Pana acum doi ani mai avea o halta, la Crucea de Jos. Comuna in care a murit Slavici e acum un cartier al orasului si halta, desfiintata in 2005, a fost demolata complet. Din liniile de garare si linia de legatura cu una din cele mai mari balastiere ale CFR, se mai vad doar urme in pamant, vreo traversa uitata sau pe care pamantul nu a vrut sa o mai dea inapoi.
Acolo, ar fi trebuit sa fie halta:
Stiu de vara trecuta ca tot ce a mai ramas din cladirea haltei sunt cateva caramizi imprastiate pe camp. Am intrebat ceferistii despre cladirea haltei.
"Cocheta si frumoasa, mica si cu arcade"...
La Diocheti mai exista inca cladirea haltei si depozitul de marfa.
De asta data nu mai urmez drumul proaspat asfaltat in ajun de campanie electorala. Plec direct peste dealuri, pe drumuri stiute doar de cei care lucreaza aceasta mare de vie.
Drumuri ce ma tin aproape de linie:
Din loc in loc, in iarba, ma feresc de cioturile ramase de la vechiul traseu telegrafic. Dupa 2005 si acesta a fost taiat si vandut prin licitatie de catre Regionala Galati. Si imi trec prin cap imaginile facute de mine in 2004...
Imi pare inca o data rau ca atunci am facut putine poze. Lucram inca pe film si pozele costau...
La Diocheti actualului stapan al haltei, cumparata si transformata in locuinta, i se desface limba. Imi povesteste cum a cumparat halta si cat de mult are grija de ea. Ma uit in jur si vad curatenie. Imi spune ce flori va pune pe mica gradina de langa halta.
Il intreb de magazie. Imi spune ca l-au obligat sa o cumpere odata cu halta. I-au facut si un pret special, de 10 milioane dar nu a vrut sa cumpere. Ce sa faca cu ea ?
Omul vorbeste. Sa fie de vina izolarea in care traieste, uitat intre vii si pazit de cativa brazi, sau parfumul de vin din respiratie.....
Aici si pamantul transpira vin...
In mainile unor oameni simpli, aceste cladiri mai au o sansa sa reziste.
magazia doar, suporta tot mai greu parasirea:
Il intreb pe noul proprietar de bancutele ce erau anul trecut pe peron. Doua din ele mi le arata in curte. Imi spune simplu:
"le ard tiganii care vin la munca cu ziua in vie".
Il mai intreb ceva despre configuratia statiei, asa cum era ea pana acum cativa ani. Fug in masina si-mi notez pe agenda tot ceea ce acest om a depanat. Daca toti ar fi ca el...
Trenul meu trebuie sa fi ajuns in Panciu, acolo unde sta vreme de 15 minute. Apoi coboara din nou dealul spre Marasesti. Am putin timp si drumul neasfaltat ma impidica sa merg foarte repede.
Ajung in gara. E aici.
Un batran betiv, tarandu-si picioarele pe peronul garii urla cat il tin plamanii despre refacerea garii, despre continuarea liniei pana in munti. Oare stie acest batran despre proiectul intial al acestei linii care trebuia sa ajunga pana in creierul muntilor, la Soveja ?
Am pornit camera. Ii fac semne disperat sa taca. As fi vrut sa surprind torsul motorului nu tipetele lui. Nu-l pot convinge...
El imi vorbeste despre refacerea orasului, despre refacerea garii. Oare ce stie acest nebun ?
Deja e seara. Las in urma gara si trenul meu. Stiu ca se va intoarce in campie, si maine va urca iar. Maine il voi astepta in Panciu. Voi fi acolo sa masor batrana gara, devastata in ultimii 3 ani de nefolosire. Primaria vrea sa faca aici cantina sociala. Regionala Galati a scos-o la vanzare pe aproape 4 miliarde. Nu s-a gasit nimeni sa o cumpere. Deocamdata are geamurile si usile acoperite cu scanduri, ca in fata unei mari primejdii.
Linia se va inchide probabil. Daca acum 4 ani pe aici treceau 4 trenuri mixte, astazi doar acest automotor mai leaga orasul de campie. Langa rampa garii sunt doua combinate viticole. Dincolo de oras incepe padurea. Poate ca via nu mai face struguri sau padurea nu mai da lemne...
Cine stie....
Raspunsul il aflii tot de la ceferisti, care injura printre dinti: "si-au batut joc de tot, domnule"...
In drumul ce ma duce de la Panciu spre casa ma gandesc la neputinta noastra. Si a mea...Poate voi termina anul asta monografia acestei linii, poate voi gasi vreme sa mai scriu cate ceva, poate ajung si luna viitoare aici sa mai fac niste poze.
Acasa 
Căutare 
Conectare 
Înregistrare 
Vin 15 Aug 2008, 19:57
